Niște jurnaliști


Disputa despre conduita jurnaliștilor la conferințele de presă e dată de amestecul indigest dintre jurnaliștii cinstiți, care cred în puterea independenței editoriale, și propagandiștii aflați în soldă, mânați de complicități politice și interese patronale.

 

Paginile de Facebook românești s-au învolburat după cele două conferințe de presă susținute de șefa DNA și de președintele statului, mult așteptate de public, dar mai ales de jurnaliști.

Spațiul politic stătea să explodeze pe partea PSD care cerea exasperat lichidarea Laurei Codruța Kövesi, iar televiziunile arondate, Antena 3 și RTV, țineau focul aprins cu înregistrări „epocale”, livrate în prime-time de niște penali (Vlad Cosma, Sebastian Ghiță etc.), în timp ce Evenimentul zilei le ținea hangul cu „bombe” tematice.

Transmise live, conferințele de presă n-au fost doar apariții relevante sau mai puțin reușite ale unor actori importanți ai scenei publice, ci și examene la vedere pentru practicanții profesiei de jurnalist. Audiența a fost mare pe mediile care au difuzat conferința de la DNA, s-a urmărit cu interes și apariția (atât de rară, totuși!) a președintelui Iohannis, iar dezbaterea despre întrebările puse și răspunsurile primite de jurnaliști a venit de la sine. Prima nedumerire a fost dacă oamenii de presă merg să pună întrebări sau să ia la palme.

Tolontan a luat apărarea dreptului inalienabil al jurnalistului de a pune întrebări, ieșind cu pieptul gol pe blog împotriva autorităților care nu răspund: „Președintele Iohannis debarasează microfonul, ministrul justiției, Tudorel Toader, fuge la propriu, iar când ajungi să pui o întrebare la DNA afli că nu e o întrebare patriotică. Fuga de răspunsuri înseamnă o devalorizare a instituțiilor democratice.” Corect! S-a văzut recent că demnitarii de rang ministerial răspund în doi peri, cum face de regulă ministrul Muncii, Olguța Vasilescu, sau agresiv, cum a făcut ministrul Energiei, Anton Anton aruncându-i jurnalistului în loc de răspuns „Ești nesimțit!”.

Tentativele de modificare și, mai mult, de abrogare a Legii 544/2001 a accesului la informația de interes public semnalate de PressOne subliniază intenția clasei politice de a opaciza activitatea instituțională și cheltuirea banilor publici.

Totuși, nu tot ce întreabă jurnaliștii este musai de interes public, chiar dacă ei se acoperă cu afirmația că reprezintă cetățeanul. Pentru asta profesioniștii se pregătesc, au informații pe care le verifică prin întrebări, relevă un fapt, o acțiune sau o nonacțiune a autorităților care îi afectează pe cetățeni. Altminteri, totul devine o hârjoană amabilă sau o hărțuire fără sens. Hârjoane vedem în fiecare seară la televiziunile care deservesc partide. Exemplul de manual este Dragnea la RTV, niciodată deranjat de vreo întrebare neîngăduită. Hărțuitorii citesc de pe telefon întrebările venite „de sus”, riscând să fie ironizați de colegi, așa cum a pățit reporterița de la Antena 3.

Mona Dîrțu a ridicat pe blog problema legitimității întrebărilor puse de Tolontan la DNA: „Au ajutat ele la clarificarea unor fapte/situații/decizii? Eu cred că despre asta-i vorba în primul rând; și că istoricul unui jurnalist, numele angajatorului etc. sunt chestiuni cu totul secundare.” Deși jurnalist cu experiență, ieșit pe teren, Tolo n-a strălucit la DNA, a fost incoerent, a venit, a revenit fără să releve ceva nou, de mare interes public.

Costi Rogozanu-Vox publica decela „un tremur” în vocea unei jurnaliste „îmbârligată în propriul narcisism” la discuția cu președintele, tremur interpretat ca o stare de frică. „Ați observat cât de intimidați erau ziariștii, și ăia buni și ăia slabi, la aceste conferințe de presă, Iohannis & Kovesi? Voci tremurânde, fâstâceală, pierderea șirului. Mie mi-au dat ceva fiori aceste fâstâceli, era un fel de frică și neputință. Neputința venind din faptul că orice ai întreba, de fapt nu întrebi, ci te expui ca fiind de o parte sau alta, și siguranța că orice ai întreba nu vei primi un răspuns, ci un performance”, zice Rogozanu. Dintr-o perspectivă diferită, da, apare uneori neputința, dacă jurnalistul e instruit ca provocator. Nu întotdeauna provocările reușesc și atunci apare frica de șefii redacționali sau de patron: nu livrezi, pleci din job. Timiditatea nu e un atribut al profesiei, iar bâlbâiala survine când lipsește suportul de informare, de pregătire și profesionalim.

Cazurile extreme, când întrebări corozive provoacă persoane publice și le expun, silindu-le să reacționeze în direct și pe nepregătite – vezi cazul Mălin Bot live cu Dan Voiculescu și Adrian Năstase – nasc controverse fierbinți în interiorul breslei despre condiția de jurnalist.

Niște jurnaliști n-au ieșit bine la examenul public al conferințelor de presă recente: unii n-au fost suficient de pregătiți, alții au mers cu o agendă ostilă pentru a alimenta mașinile de propagandă supraîncălzite la Antena 3, la RTV, la B1 TV sau în emisiunea de import de pe TVR1, România 9, care a adus damful de closet al Antenei 3 în Televiziunea Publică. La întrebarea dacă jurnalistul iscodește sau dă pumni, un răspuns „bombă” a dat Mihai Gâdea miercuri seara când, aplecat asupra invitatului liberal în studio, aproape de a-i administra o palmă, a răbufnit în direct spunând „Pupați-o în c* pe Kövesi.” Peste o sută de sesizări se află acum pe masa CNA. Ghinion, tocmai în ziua când Gâdea e dovedit mincinos și de rea-credință și în procesul pierdut la Tribunalul București cu un diplomat.

Disputa despre conduita jurnaliștilor la conferințele de presă și la interviurile importante, de unde pot veni clarificări și informații noi (vezi cazuri pozitive ca Ramona Avramescu-TVR cu Trump, Alice Iacobescu-Digi24 cu Marine Le Pen, Ovidiu Oanță-Pro TV, corespondent pe justiție și alții), e dată de amestecul indigest dintre jurnaliștii cinstiți, care cred în puterea independenței editoriale și propagandiștii aflați în soldă, mânați de complicități politice și interese patronale.

Publicul vede niște jurnaliști la o conferință de presă. E o iluzie… optică. Mulți n-au nicio legătură cu jurnalismul, au alte misiuni, construind imaginea unei fracturi ideologice în interiorul breslei. Nu e o fractură ideologică, ci una morală, între cei care sunt dispuși să respecte deontologia profesiei și cei care o aruncă în derizoriu. Aceștia din urmă produc confuzie, se erijează cu cinism în arhanghelii dreptății apărând penalii și lovind la temelia democrației. Se recunosc după întrebările puse, care nu iscodesc ci atacă sub centură, cu tupeu și, uneori, cu furie turbată. Pentru ei a fost inventat un cuvânt descriptiv, inexistent în vocabularul limbii române:„propagandulăi”(CTP).

 

Articol publicat şi în Revista 22.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.