O contradictio in adjecto

Justiţia socialistă a fost o non-justiţie. Legalitatea socialistă a fost o non-legalitate. Statul socialist a fost unul ilegitim şi criminal.

Constituţia lui Stalin a fost descrisă de propaganda Kremlinului şi de nenumăraţii tovarăşi de drum drept cea mai democratică din lume. S-au scris imnuri, ode şi cantate pentru a o ridica în slăvi. A fost adoptată pe 5 decembrie 1936, la câteva luni de la primul proces-spectacol (show trial) de la Moscova şi cu câteva luni înaintea celui de-al doilea. A fost glorificată drept suprema expresie a „legalităţii socialiste”. O contradictio in adjecto. Ceea ce nu-i impiedică pe unii să studieze, cu maximă seriozitate, această farsă. Ca şi cum persoana juridică ar fi existat. Legalitate socialistă sub Stalin? Legalitate socialistă sub Dej şi Ceauşescu? Sub Ulbricht si Honecker? Sub Rakosi si Kadar? Sub Enver Hodja? Sub Mao, Deng şi Xi?

Măcar în anii ’30 funcţiona speciosul alibi al antifascismului. În anii ’50, Sartre refuza să condamne Gulagul “pour ne pas faire désespérer Billancourt”. Dar acum suntem, măcar calendaristic, în alt mileniu şi alt secol. A prelua acele ficţiuni despre “fericirea poporului” dovedeşte rea-credinţă, ignoranţă, orbire. Constituţiile din aşa-numitele “republici populare” (“socialiste”) erau producţii propagandistice. Praf în ochi. Nimeni nu le lua în serios în afară de inevitabilii “idioţi utili”. Tovarăşii Ion Ceterchi şi Antonie Iorgovan perorau despre “drepturi constituţionale”, tovarăşii Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă le “transpuneau în viaţă”-

Justiţia socialistă a fost o non-justiţie. Legalitatea socialistă a fost o non-legalitate. Statul socialist a fost unul ilegitim şi criminal. Regimurile totalitare de extremă dreaptă s-au dispensat de circul constituţional. Cele de extremă stângă l-au mimat, obligându-şi supuşii să participe la abjecta mascaradă. Fericirea devenise o obligaţie constituţională. Iar unii scriu acum studii savante despre cât de fericiţi eram…

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News