Partea întunecată a școlii românești

Departe de-a deschide mințile tinerilor și de-a lumina înțelegerea lumii, școala românească a devenit „cumplit meșteșug de tâmpire” a tuturor celor care au de-a face cu ea. Prestigiul ei e nul. Cunoștințele pe care le dispensează sunt formale și vetuste. E complet ruptă de cultură și, în ziua de azi, orice tânăr din România poate absolvi toate treptele de învățământ (inclusiv cele universitare) fără a citi o singură carte. În schimb e un mediu de deprindere a imposturii.

O spun ca să fie clar: sunt profesor și sunt alături de colegii mei. Tăierile din Educație – oricum ar fi justificate – o să afecteze negativ deopotrivă elevii / studenții și profesorii, degradând și mai mult o componentă a vieții sociale care, de ani buni, se ruinează încontinuu. Pot să înțeleg rațional motivația domnului Bolojan: măsurile luate la adresa educației sunt menite a forța mâna Parlamentului (și a Curții Constituționale) pentru tăieri – poate mai mari – în alte domenii. Căci, dacă am luat de la învățământ (mereu sărac) și de la viitor, atunci n-avem nici o justificare să nu luăm de la cei bogați (magistrați, servicii militarizate) și de la trecut (tot soiul de pensii suprarealiste). Numai că, repet, hotărârea aceasta va lovi puternic mai ales la baza educației, în rândul profesorilor suplinitori și al tinerilor ce intră-n universități, precum și în familiile pentru care întreținerea copiilor în școală (mai ales în liceu sau facultate) nu e ceva care să meargă de la sine. Probabil că la aceste nivele demotivarea va crește și vom avea mai puțini profesori în ruralul sărac și-n liceele cu probleme și mai puțin elevi și studenți din „categoriile defavorizate”. Și, finalmente, o mai mare degradare a vieții publice (cu corolariile ei de agresivitate, conspiraționism și xenofobie).

Acum, trebuie spus și acest lucru: într-o formă sau alta, în ultimii 20 de ani fondurile alocate Educației au crescut și salarizarea profesorilor a devenit onorabilă. Sigur, nu o putem compara cu cea a judecătorilor sau a ofițerilor de poliție, dar – raportată la ce era în urmă cu două decenii și la venitul mediu din România – a fost pe un trend ascendent. Dar, onest vorbind, acest lucru nu s-a reflectat în nici un fel în situația numărului elevilor / studenților ce au absolvit învățământul (măcar cel obligatoriu în primul caz) și nici în calitatea cunoștințelor lor. Din păcate, banii alocați învățământului nu au produs plusvaloare socială (sau, în orice caz, au produs foarte puțină).

Unul din lucrurile cele mai grave din sistemul educativ e structura lui feudală: mai mult sau mai puțin, el funcționează pe principiul trickle down economics: majoritatea banilor alocați merg la „structurile de conducere” unde se împart între indemnizații, gradații, premii și „proiecte” ori „colocvii” (multe dintre ele fanteziste), iar ceea ce rămâne picură la bază ca bani de autobuz, „primă didactică” pentru cărți, eventual ceva modernizare prin școli. Evident, un amărât de lector ca și mine nu dispune de cifre (mă consolez cu gândul că pe acest domeniu nu dispune nici Ministerul!), dar fie-mi permis să fac o conjectură: cam 50 % din „investiții” se topesc în beneficiile a 10 – 20 % din „cadre” și ceilați 50 % se împart între cei 80 – 90 % care rămân. Așa se face că, în România, avem – în Educație – venituri și de 3500 de lei și de (cel puțin) zece ori atât.

Mai trebuie lămurit un lucru: toată această discrepanță nu e accidentală sau corectabilă, ci tinde să devină absolută. Altfel spus, orice alocare bugetară în Educație se reflectă procentual în venituri. Și, în această logică, mereu, cei care au mult vor avea și mai mult și cei care au puțin vor avea și mai puțin. Motivul e acela că segregarea e „științifică”: ea se face „pe criterii de merit”. Altfel spus, ocuparea a tot soiul de funcții (mai ales cele „de reprezentare), inventarea de „comisii”, multiplicarea hârțogăriei etc. au devenit calități decisive, care „se cumulează” în „punctaje” și multiplică veniturile. Oricine ce-ar spune, predatul nu e ceva tocmai plăcut: ai de-a face – în majoritatea cazurilor – cu elevi / studenți destul de dezinteresați, cu o materie la nivelul altui secol, cu părinți puși pe harță (pentru că nu-i interesează decât „liceele bune” și intrarea la „fără taxă” la facultăți). Ca să supraviețuiești mai trebuie să dai și meditații și – bineînțeles – acestea mănâncă timp. Nu mai vorbesc de profesorii ruralului la-nceput de carieră, care fac drumuri eroice cu mijloace de transport în comun în care nu mulți ar cuteza să se urce. Mai adăugați planuri de lecții, inspecții, câte-un director care-ar fi vrut pe altcineva pe postul respectiv și aveți o idee aproximativă a ce ce face un tânăr la finele facultății pentru 3500 – 4000 de lei. Foarte repede ea sau el înțelege că bătălia cu neștiința elevilor și cea cu obtuzitatea „sistemului” sunt cauze pierdute. Ceea ce poate fi făcut e „avansarea”, mai ales cea în administrația învățământului. Salariului de profesor i se poate adăuga unul de metodist, mai poate veni și o „indemnizație de conducere”, eventual niște „comisii” plătite etc. Cam asta e.

Ideea e aceea că oricâte investiții s-ar face, acestea se duc în veniturile „conducerii”, apoi în „proiecte”, în „contracte”, în ceva pentru profesorii de rând și reflectarea lor în activitatea școlii (și, mai ales, în rezultatele ei) e slabă spre inexistentă. Dovada o constituie – mai mereu – rezultatele testărilor internaționale. Acestea mai numesc, din în când în când, problemele școlii noastre, căci, acasă, știm să ne „descurcăm”.

Un moment, camerele de luat de vederi (ale domnului Funeriu) și anchetele jurnalistice (ale doamnelor Emilia Șercan, Melania Cincea și Sidonia Bogdan) care au scos la lumină o mică parte din corupția și impostura din educație, au moderat niște tendințe ce riscau să scape pe asimptotă. Dar, destul de repede, am revenit „la normal”: se copiază voinicește și cu camere (mie mi-o spun studenții) și se dau titluri universitare pe nimic (că doar nu degeaba avem mii de „habilitați”). Nu demult am văzut o dezbatere a cărei temă era aceasta: domnule, ăștia, internaționalii, nu ne înțeleg pe noi, așa că mai bine „adaptăm” testările lor la specificul nostru. Asta ar însemna, evident, „culegeri de exerciții”, meditații și – de ce nu? – „un mic ajutor” la tablă în timpul examenului. Acum nu e nevoie să ne punem tot timpul cenușă-n cap și ne să facem mai proști ca alții! Avem și noi mândria noastră: poate nu știm atâtea câte luxemburghezii, dar știm să ne „descurcăm” și „supraviețuim” în istorie.

Toate bune și frumoase, dar asemenea lucruri nu-l impresionează pe domnul Bolojan. Dacă dânsul nu vede creștere clară într-un timp definit, nu găsește nici un motiv să mai arunce bani în Educație. Și, bineînțeles, asta „pune presiune pe sistem”. Mai înainte de toate sus: rectori, directori, inspectori, tot „personalul de conducere” și-a construit un orizont de așteptare din creștere continuă. Majoritatea lor s-au aranjat mai mult decât onorabil, dar – acum – e momentul să facă ceva și pentru copii (și, unii, pentru nepoți). E vorba de „aduceri pe post”, de „avansări”, „transferuri”, în anumite cazuri de plătit credite în bănci. Pe vremea lui Sorin Cîmpeanu, a Ligiei Deca și a interimatului lui Daniel David, lucrurile acestea mergeau de la sine, sub semnul „României Educate”.

Acum, posturile sunt înghețate, cele „de conducere” se desființează și salariile se taie. Nu e bine! Totuși, nu vă așteptați la lucruri dramatice: la fel ca-n comerț, atunci când statul crește taxele, prima grijă a comerciantului nu e să plătească diferența din buzunarul lui, ci s-o „transfere” asupra clientului. La fel și-n educație: șocul cel mare lovește la bază (și se disipează în mulțime) și nu la vârf. Asta vrea să spună că, pentru păstrarea unui „post de conducere”, a unei „indemnizații” sau a unei „prime” se vor desființa 3 – 4 posturi de pălmaș al educației (mai ales de suplinitor). Firește, treaba aceasta e cu dublu tăiș: căci, pe de-o parte, le păstrează celor cu funcții cea mai mare parte a veniturilor, pe de alta produce dezastru jos, acolo unde tinerii absolvenți și mai puțin tinerii care n-au unde să se ducă ar trebui măcar să socializeze o populație pe care statul abandonat-o și de care nu se mai interesează. Dar exact asta e ideea: pe măsură ce situația va da pe de lături și numărul celor care nu (mai) frecventează școala va crește dramatic, oamenii „de sus” vor striga: „v-am spus noi! E nevoie de investiții majore în educație!” Și, evident: „să (re)vină omul ce poate opri dezastrul – Sorin Cîmpeanu!”

Cred că mai e ceva pe care l-a avut în minte domnul Bolojan (deși s-a ferit să-l spună explicit): faptul de-a scoate la lumină posturile și normele ascunse. Nu e deloc un secret: salariul efectiv din Educație a rămas printre cele mai mici din sistemul de stat. Dar, în schimb, profesorilor li s-a îngăduit „să-și crească veniturile” multiplicându-și normele. Sigur, din nou, „sus” e cel mai bine: 3 – 4 norme, plus „funcția de conducere”, „comisiile” și ce se mai nimerește. Dar și jos merge acceptabil; „plata cu ora” e – în general – o afacere bună.

Nu știu cum stau lucrurile în preuniversitar, dar în universități sunt câteva scheme simple: de pildă ai trei grupe, le aduni pe toate într-un amfiteatru și ești plătit de trei ori. Sau, și mai deștept: dat fiind că masteratele sunt – mai nou – „de cercetare” le dai de știre studenților (pe Moodle) să-și aleagă „o temă de cercetare” și mai vorbiți odată, la examen. Că-n rest – nu? – cercetează. Nu e greu de imaginat faptul că-n generală, pe-a VIII-a, nu se mai face decât (la cererea părinților) română și matematică și-n ultimele clase de liceu doar materiile de bacalaureat (și / sau admitere la facultate). Orele propriu-zise nu mai sunt o miză; cei mai mulți dintre elevi – cei din rural și din periferia urbană – nu le pot urmări dincolo de clasa a V-a – a VI-a, iar pentru cei din „colegiile centenare” nu sunt decât o introducere la „orele particulare”. Profesorii din zonele „cu probleme sociale” sunt (repede) dezinteresați, iar cei de la marile școli sunt mai interesați de meditații decât de școală.

Deasupra tuturor a metastazat o birocrație a raportărilor care sufocă orice tentativă de educație onestă. Mai mult, care falsifică totul. Habar n-avem ce se-ntâmplă în școlile noastre și asta în primul rând datorită acestei pletore de „rapoarte” care, toate, au menirea de a confirma ceea ce vor înalții funcționari ai Ministerului să audă. Că „lucrurile merg bine”, că avem „performanțe la olimpiade”, că dosarele sunt „în regulă”, că „ne-am pregătit” pentru testări și examene, că facultățile debitează licențiați și doctori în masă și, în general, că „nu sunt probleme”. Dacă undeva apar probleme, cei de la fața locului – director și profesori – intră sub tirul „comisiilor”, iar asta înseamnă declarații, timp pierdut, nervi, amenințări de tot felul. Onest vorbind, nimeni nu vrea așa ceva, astfel că toată lumea declară „ce trebuie” să declare. Scandalurile le pune în scenă presa. Partea proastă e aceea că raportările sunt pe verticală și că la fiecare etaj funcționarii tremură pentru „primele” și „indemnizațiile” lor, așa că pun presiune pe nivelele subalterne „să se conformeze cerințelor”. Bineînțeles că cei „de sus” bănuiesc (dacă nu chiar știu) că sunt probleme, însă – ca peste tot – hârtiile sunt cele fac legea. În universități se fac tot soiul de proiecte fantasmagorice, pe principiul a ceea „ce merge” la varii concursuri pentru finanțări, care nu aduc nici un beneficiu academic și, cu atât mai puțin, social (evident, exceptând umflarea „punctajelor” pentru avansări didactice). Așa se face că, la apogeul „cercetării științifice” n-avem nici o idee despre rezultatele a 13 ani de învățământ într-o școală oarecare, despre ce rămâne în mintea elevilor, ce trece în societate, despre ce-ar trebui schimbat și pe ce-ar trebui să se insiste. Nu știm nimic – dar absolut nimic – despre cum s-a produs și ce efecte a lăsat dezindustrializarea în România, despre câți expați avem și ce fac ei acolo unde se află, despre ce gândesc bătrâni, adulți și tineri. În schimb știm totul despre „standardele de calitate” ale nu-știu-cărei „unități” în subordinea Comisiei Europene. Adică știm cum să le ocolim și – în felul acesta – să mai facem niște bănuți.

Tiktok-erii, tinerii ce nu mai folosesc diacritice și semne de punctuație, cei ce urlă manele pe străzi, librăriile, teatrele și sălile de concerte goale sunt – toate – produsul școlii noastre. Produsul ei adevărat, nu cel din „raportări”. Nenumărații plagiatori care au infestat structurile statului, începând cu cele militarizate (transformându-le în butaforii galonate), sunt ceea ce-au dat societății „comisiile” și instituțiile „de acreditare”. Să fim serioși, această masă de oameni care disprețuiește cultura, dar înțelege să profite – pecuniar – de titluri nu s-a născut din spuma mării în vreme ce universitarii noștri făceau „cercetare de performanță”! Dar, evident, nimeni nu-i vinovat! Și, în general, de tot dezastrul educației nu e nimeni răspunzător. Eventual, Școala de la Frankfurt și soixatehuitarzii francezi. Boli care, cum bine se știe, se tratează cu „valori tradiționale”: patriotism și religie. Ce e bine cu patriotismul și cu religia e faptul că ele nu exclud minciuna și furtul, ci le tratează ca pe niște păcate veniale, în fond minore, care nu țin de rele intenții, ci de „strategii de supraviețuire”. Să nu ții ziua nu-știu-cărui sfânt e un mare păcat, dar să pui mâna pe un milion de euro dintr-un „proiect” e o dovadă de credință în „valorile familiale” (căci pentru copii faci totul – nu?). Și – în treacăt fie spus – de „deșteptăciune”. Cu cartea nu prea faci multe în lumea noastră, dar dacă ești „deștept”, „te descurci”.

În fine, ne lipsește faimoasa „expertiză” în absolut orice domeniu. Ne apucăm de făcut un drum și, ca-n Meșterul Manole, ceea ce se face azi, mâine se ruinează. Mai bine (sub)contractăm totul unor firme străine – și mai ales acelora care înțeleg să lase „cui trebuie” un „comision”. Tehnologia străină, în orice domeniu, ne vine direct cu instrucțiunile de utilizare. Evident, în engleză și – prin urmare – pocirea limbii nu e doar opera celor ce nu se pot desprinde de rețelele sociale. Ce știm noi, sunt niște generalități inutile în care se-amestecă de-a valma termeni ciudați, dobândiți după ureche și sfaturi bătrânești, moștenite de la mătuși înțelepte. Adică exact genul de lucruri care, dacă vrea să facă cu adevărat ceva, nu-i sunt de nici un folos nimănui. În schimb, sunt rețeta de succes a „televiziunilor generaliste”. Vârtejul de vorbe pe care-l produc ele amețește oamenii și-i lasă în acea stare cataleptică în care indivizi bine exersați în trucurile propagandei le explică cât de bine era înainte, ce copii fericiți eram când n-aveam mai nimic, cum ni le-ar rezolva un tătuc „cu mână de fier” pe toate, că democrația e o iluzie și tot ce conteză e să ai burtica plină, că nu există boli, ci doar necredință și că singura școală ce contează e cea a vieții.

Departe de-a deschide mințile tinerilor și de-a lumina înțelegerea lumii, școala românească a devenit „cumplit meșteșug de tâmpire” a tuturor celor care au de-a face cu ea. Prestigiul ei e nul. Cunoștințele pe care le dispensează sunt formale și vetuste. E complet ruptă de cultură și, în ziua de azi, orice tânăr din România poate absolvi toate treptele de învățământ (inclusiv cele universitare) fără a citi o singură carte. În schimb e un mediu de deprindere a imposturii: a faptului de-a te face plăcut celor puternici, de-a recita platitudini ce nu-nseamnă nimic, de mima, de-a da da mită, de-a ocoli greul cu „meditații” și „cadouri”, de-a te face că lucrezi, de-a „raporta” lucruri fără nici o măsură comună cu realitatea, de-a copia, de-a plagia, de-a minți, de-a „te-nvârti” după „fonduri” și câte și mai câte. În fond, e o școală bună pentru a deveni un brav cetățean al României de azi. Căci ce ți se cere în România actuală? „Să-ți cunoști interesul”: șă ști cine ți-e șef și cum să te porți cu el ca, într-o zi, să-i iei locul (și privilegiile). Restul, munca și învățarea onestă, sunt calea cea mai sigură către ratare. Asta e lecția școlii românești. Nu gargara lacrimogenă cu care încep și se termină anii școlari. Aici ne aflăm, după zece ani de „România Educată”. Aceasta din urmă n-a fost nimic altceva decât interdictul oficial de a vorbi despre toate aceste lucruri.

Și-atunci ne mirăm că, azi, domnul Bolojan refuză să mai bage bani în așa ceva? Când dânsul și-a început mandatul, ar fi trebuit ca Ministrul Educației, „specialiștii” ministerului, „reprezentanții corpului academic” și tot ce are bun învățământul țării acesteia să se ducă la dânsul și să-i spună: „Uite, domnule, care ne sunt problemele. Școala românească e parazitată de o clică de incapabili și de șmecheri care înghit – doar ei – o jumătate din fondurile alocate educației. Ajutați-ne să-i punem jos, să renunțăm la toate formalitățile inutile (și la „comisiile” ce trăiesc din ele) și să repornim, cu cât avem, o școală adevărată în România.” Numai că, pentru asta, ministrul și restul ar fi trebuit să cunoască ei înșiși problemele învățământului românesc. Din păcate, nu le cunosc și – probabil – de la-nălțimea funcțiilor lor, nici nu-i interesează. Majoritatea dintre ei, dacă au copii, îi au încă din gimnaziu prin străinătăți. În fapt, în imensa lor majoritate, acești funcționari sunt absolut convinși că nu se poate face nimic pentru educație. Nimic altceva decât „Românii Educate”, bani din „granturi” și „proiecte”, avansări administrative și copii (ai lor) cu cariere „dincolo”. Cât despre ceilalți, cei mulți, „viitorul nostru”, îmi pare rău, s-au născut unde nu trebuia și când nu trebuia. Cine-o fi de vină?!

Acum, vitezele noastre sindicate vor intra în grevă. Da, pentru înmulțirea orelor dascălilor, pentru creșterea numărului de elevi în clase, pentru subfinanțarea școlii greva e ceva firesc. Dar nu cu bravii noștri sindicaliști. Oameni care de decenii sunt la masa tuturor guvernelor, care s-au îngropat în afaceri ce-ți fac părul măciucă și care nu vorbesc despre nimic altceva decât despre bani. Pentru ei toate problemele Educației se rezumă la bani. În cei zece ani ai „României Educate” nu i-am văzut la față, decât pe la ceremonii oficiale și la cereri de creșteri salariale. Acum o să-i vedem o săptămână pe la toate televiziunile, strigând, sufocându-se de indignare, plângând de mila suplinitorilor din rural și suspinând de grija copiilor. A venit vremea să-și facă numărul menit a ne aminti că mai există și că-și merită – cu prisosință – indemnizațiile. Apoi, ca niște autentici maeștri, vor opri greva „din rațiuni superioare”: să nu escaladăm războiul, să nu încurajăm extremismul etc. Marea artă a grevelor nu e aceea de-a le porni, ci aceea de-a le opri. Cel ce le oprește demonstrează Puterii că-și stăpânește oamenii. Și binemerită de la ea: un loc printr-un Consiliu de Administrație, printr-o Comisie Națională, pe o listă parlamentară. În definitiv, după decenii de „activitate organizatorică” și sindicaliștii din Educație au îmbătrânit. Și „trebuie să găsim o soluție și pentru problemele lor”.

Articol publicat şi în Contributors.