Apocalipsa parțială

Cântecul profetului (Editura Humanitas Fiction, 2025, traducere de Iulia Gorzo) e primul roman distopic-liric pe care l-am citit vreodată. Autorul lui e un autor irlandez, Paul Lynch, recompensat în 2023 pentru această carte cu prestigiosul Booker Prize. Am să încerc să explic afirmația liminară, dar înainte de asta mă voi referi la semnificația titlului.

Pe întreg parcursul lecturii nu am identificat niciun profet și nu se aude niciun cântec. Și totuși, la pagina 290 există acest pasaj enigmatic, concluziv și, firește, liric, care încearcă să dea un sens mai înalt, uman, ideologic și poetic șirului de tragedii la care am fost martori: „E trufie să crezi că lumea se va sfârși subit în timpul vieții tale, că de sfârșit se sfârșește numai și numai viața ta, că ceea ce cântă profeții nu-i altceva decât același cântec de când lumea, sabia care vine, lumea mistuită de foc, soarele care coboară în pământ la amiază și lumea înghițită de tenebre, furia unui zeu întrupat în gura profetului care tună și fulgeră contra răutății care va fi surghiunită departe, și profetul nu cântă despre sfârșitul lumi, ci despre ceea ce s-a făcut, și se va face, și se va face unora, dar altora nu, despre lumea care se sfârșește întotdeauna iar și iar într-un loc, dar în altul nu, și că sfârșitul lumii e mereu un eveniment local, vine în țara ta, și vizitează orașul tău, și dărâmă ușa casei tale, iar pentru alții e doar un avertisment îndepărtat, o scurtă relatare la știri, un ecou al unor fapte intrate în folclor.“

Fragmentul pare să contrazică ideea de utopie neagră, de sfârșit generalizat al lumii, de apocalipsă pe care romanul o documentează cu un lux de amănunte șocant. Și totuși, el rămâne o distopie, pentru că nicio profeție nu e valabilă dincolo de întinderea unui loc, a unei vieți, ori a unei generații. Profețiile sunt condamnate la o eternă revenire, într-un peisaj schimbat și cu alți actori distribuiți în rolul de victime. Ceea ce conferă contrautopiei descrise în această carte un caracter deosebit e poeticitatea limbajului. Nu e vorba doar de capacitatea admirabilă a autorului de a transpune într-o formulă artistică lirică, de înaltă valoare literară, vocile suferinței, ale terorii și morții, ci de transformarea situațiilor descrise în simboluri, metafore și parabole ale unui univers damnat. Or, dacă profețiile au doar un impact parțial, și efectele lor vor fi reduse la particular, la zone restrânse și la un număr relativ mic de victime – chiar dacă, în cazul de față, agonia s-a așternut peste o țară întreagă.

Într-un interviu în care discuta despre motivațiile scrierii Cântecului profetului, Paul Lynch invoca „haosul modern“ și „tulburarea din democrațiile occidentale“ aflate la originea multora din tragediile contemporane. Că haosul politic, vrajba între indivizi demenți aflați în fruntea unor țări conduce aproape automat la catastrofe istorice o vedem cu propriii noștri ochi. Ceea ce propune autorul e descrierea unei implozii, a prăbușirii structurilor democratice din Republica Irlanda după acapararea puterii de către un partid extremist, Alianța Națională.

Pentru cei care am trăit în regimuri totalitare, majoritatea scenelor descrise în roman sunt cunoscute. Interzicerea drepturilor fundamentale, arestările în masă, limitarea conversațiilor telefonice, dispariția din magazine a bunurilor de consum elementare, inclusiv cele care țin de igiena corporală, restricționarea Internetului vor părea unui cititor dintr-o țară comunistă déja-vu-uri ce țin de însăși esența societăților totalitare.

Dar toate aceste sunt doar decorul unei drame încă mai profunde: aceea a conștiințelor umane. Suferința nu e doar fizică – apogeul represiunii va fi atins abia în ultimele pagini –, ci și morală și intelectuală. Personajele nu înțeleg, pur și simplu, resorturile care au condus la starea de, inițial, confuzie, teamă difuză și dezordine, iar în final la distrugere și moarte. t ragedia e înfățișată prin ochii unei familii, al cărei principal reprezentant este Eilish, mama a patru copii și soția unuia din liderii sindicatului profesorilor din Irlanda. Personaj de dimensiune faulkneriană (întregul roman amintește, de altfel, de călătoria funebră a familiei Bundren din As I Lay Dying, spre locul de înmormântare al mamei, Addie), Eilish e, simultan, martora și eroina unui proces de descompunere – la propriu – a orașului și apoi a țării în care trăise. Fără avertismente prealabile, viața simplă și liniștită, predictibilă și anostă e, brusc, zguduită de nebunia unei violenței fără chip și nume. Treptat, devenim martorii a multiple crize, politice, morale, economice, militare ce iau în posesie oamenii și locurile. Nu știm aproape nimic despre cei care au aruncat Irlanda în haos. Nu știm dacă Alianța Națională e doar numele de cod al unui partid, al unei molime cu origini politice sau al unui blestem. Nu cunoaștem împrejurările în care s-a produs năpasta, dar resimțim din plin efectele ei. Teroarea se insinuează treptat, trecând mai întâi ca o pală de vânt rece peste casele oamenilor, pentru ca apoi, în ritm accelerat, să se transforme în amenințare directă și, imediat după aceea, în cataclism ce distruge din temelii ordinea lumii. La doi ani după preluarea puterii, partidul aflat la conducere decretează starea de urgență și transferă autoritatea către Garda National Services Bureau, o poliție secretă care are dreptul de a acționa discreționar. Pentru GNSB, ideea de protest și libertate constituie principala primejdie. Astfel încât Larry Stake, soțul lui Eilish și tatăl celor patru copii, dintre care niciunul nu e major, lider sindical fiind, e perceput drept un inamic ireductibil. În momentul arestării, Larry se afla în plin proces de organizare a unei mari greve a profesorilor, act considerat de către oamenii Puterii inacceptabil. În ciuda debutului ce promitea un roman politic în linie clasică, Paul Lynch schimbă rapid direcția registrului narativ. Acțiunea se centrează pe tribulațiile familiei Stack. Copilul cel mai mare, Mark, încă nu împlinise șaptesprezece ani, dar afișa aerul unui matur, iar cel mai mic, Ben, are doar câteva luni. Ceilalți doi, Molly și Bailey, sunt adolescenți, având comportamentul și limbajul tipic vârstei lor și mediului social căruia îi aparțin. Deși redate într-o notă realistă, întâmplările, de la cele banale la cele înspăimântătoare, dobândesc instantaneu o dimensiune simbolică. Ploaia ce lovește în geamuri în primele paragrafe ale cărții, și pe care Eilish nu o vede, nu e decât o premoniție a potopului de violențe care va distruge în scurtă vreme țara. Romanul, desăvârșit calibrat stilistic, e transcrierea celor două regimuri psihologice între care alternează comportamentul eroinei: spaima difuză (care atinge însă și dimensiunea groazei și a ororii) și puseurile de revoltă, încăpățânarea de a nu accepta consecințele instaurării dictaturii. Evident, Eilish nu are forța de a schimba mersul istoriei. Opoziția ei e doar o modalitate de a-și arăta neputința, în încercări disperate de a-și salva familia. Nici Eilish, nici cititorul nu vor afla, până la sfârșitul romanului, nimic despre soarta lui Larry. Nu există în acest roman nici măcar o pagină în care suflul greu al tragediei să nu se resimtă opresiv. Senzația de sufocare, de putreziciune morală, de oroare, de atrocitate e între – ținută de designul paginii. Paragrafele sunt extrem de rare, iar dialogurile se topesc în magma fierbinte a unor descri – eri ce mențin o permanentă teroare. Dorința de evadare, de părăsire a unui tărâm blestemat e singura aspirație pe care-o mai au prizonierii acestui infern ce amenință să se perpetueze.

Caracterul distopic al scenariului apocaliptic e susținut de lipsa totală a speranței, de masificarea persoanelor și de prezența atotputernicelor forțe represive. Ca modalitate literară, autorul recurge la topirea vocilor într-un athanor infernal, ceea ce conduce la anonimizarea cvasitotală a protagoniștilor. Frazele lor se aud aleatoriu în mijlocul unei mase indistincte de descrieri și inserții auctoriale, semne anemice că ființele umane încă viețuiesc, dar că identitatea le-a fost confiscată de o entitate demonică, atotprezentă și atotpotentă. În această atmosferă de coșmar dispar de-a valma conștiințe, gânduri, idei, personaje, spații –, iar timpul se dovedește un aliat al forțelor distructive și inamicul oamenilor prinși în gheara nebuniei totalitare.

Aglutinarea de elemente disparate, culese parcă aleatoriu dintr-o realitate difuză și confuză, contribuie la crearea unui spațiu claustrofobic. Reduși la condiția de automate menite să îndeplinească doar funcțiile de bază ale organismului, oamenii se orientează nu după rațiune, ci după instinctul de conservare. Astfel, tatăl lui Eilish, aflat într-o fază avansată de senilitate, plutește între două lumi, una reală, alta imaginară, și între două feluri de raportare la timp: una stringentă, ce-și păstrează încă legăturile cu prezentul, cealaltă atemporală și ilogică. Acest tip de reacție constituie unul din motoarele de propulsie ale romanului: situațiile neobișnuite dau naștere unui comportament irațional.

Cântecul profetului este un roman al disparițiilor. Primul care iese din scenă este Larry Stack, învinuit că ar fi un dușman al statului. La scurtă vreme, Mark, copilul cel mare, se alătură rezistenței armate ce acționa în clandestinitate. Apoi, într-un mod în egală măsură odios și cumplit, dispare al doilea copil al familiei, Bailey, internat în spital cu o rană la cap, dar care sfârșește inexplicabil într-unul din frigiderele de la morgă. Finalmente, cei trei supraviețuitori ai familiei Stack – mama, fiica adolescentă Molly și copilul Ben – vor dispărea și ei în întunericul terifiant la capătul căruia se presupune că, totuși, vor redescoperi libertatea. Dar experiențele radicale, grotești și atroce, sugerează că nimic nu le mai garantează că nu se vor confrunta cu o nouă și înspăimântătoare experiență a apocalipsei. Poate una definitivă, după aceea parțială pe care au parcurs-o.

Traducătoarea Iulia Gorzo a făcut față cu brio unui șir de provocări ce țin de polistratificarea lingvistică a textului. De fiecare dată, a găsit formulele potrivite, redând în românește atmosfera de precipitare și disperare care constituie marca definitorie a acestui roman cutremurător prin luciditate, empatie, dar și prin semnele frumuseții izbăvitoare ascunse în suferința oamenilor, dar mai ales în limbaj.

Articol publicat și în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News