Alfabet. România altfel – după 10 ani

Foto: Radu Sandovici

Lucian Boia nu neagă dreptul altor țări de a fi „altfel”, ba chiar proclamă că e inevitabilă o asemenea stare de fapt. Nu dizolvă istoria României, nu îi ignoră calitățile, plusurile, excelențele. Nu ține un curs despre excepționalismul românesc – fie el și „în oglindă”. Ceea ce face în eseul De ce este România altfel? Zece ani mai târziu , în mod fundamental, este să compare. Ceea ce supără foarte tare – încă supără! – nu e adevărul acestor comparații, ci mesagerul, istoricul adică și opțiunea acestuia de a le aduna, de a le ordona.

 

Lucian Boia, „De ce este România altfel. Zece ani mai târziu” Humanitas, 2022 (ediţia a II-a), 256 p

a. În contextul în care (formula următoare e a lui Horia-Roman Patapievici) nu avem o piață a ideilor, este foarte inspirată – chiar mai mult: cu atât mai inspirată – ideea editurii Humanitas de a repune în circuit (într-o versiune îmbogățită) una dintre ultimele cărți care au stârnit – și în cantitatea reacțiilor, și (adesea) în calitatea lor, și în durată lungă – dispute foarte aprinse în spațiul nostru culturală. Este vorba despre lucrarea istoricului și eseistului Lucian Boia, De ce este România altfel? Zece ani mai târziu (acesta este titlul actual).

ă. Apărută inițial în 2012, cartea dlui Boia a fost, intens, adulată și contestată. La finalul ediției îmbunătățite de acum e (din nou foarte inspirat) plasat un foarte selectiv dosar de presă – diversitatea reacțiilor dau seama despre pasiunea (da, uneori chiar pasiunea critică) de care a avut parte această carte.

â. O scurtă paranteză care poate da un cadru de lectură actuală și mai adecvat în raport cu această carte – aproape simultan cu volumul de față, tot la Humanitas, a apărut o altă carte cu aceeași semnătură, intitulată O privire teoretică asupra istoriei. E o carte de cărți, pentru că masivul volum cu acest titlu adună, de fapt, patru volume deja publicate de Lucian Boia – volume care survolează chestiuni de metadiscurs, de – să spunem așa – filosofia istoriei. E vorba despre Jocul cu trecutul, Pentru o istorie a imaginarului, Un joc fără reguli și Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri).

b. „Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv. A sosit momentul să mă aplec asupra ei, încercând să o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imaginarului nu poate lăsa în afară imaginarul istoric. Cercul este astfel închis”, notează, într-unul din eseurile listate mai sus, Lucian Boia – și ne semnalează totodată direcția din care privește materia istorică/istoriografiei.

c. Revenind la cartea de referință pentru acest ”Alfabet”, să spunem că puține formule au avut parte de un – fulgerător și deopotrivă de durată – succes precum e cazul cu adverbul de mod altfel. Aceasta are, pur și simplu, un alt destin în discursul public de la noi, imediat după folosirea sa în titlul cărții atât de faimoase a lui Lucian Boia.

d. De altfel, despre ce a putut să provoace acest …”altfel” odată cu cartea De ce este România altfel?, însuși istoricul îți mărturisește șocul: „Sunt de-a dreptul uluit. E cuvântul de care se împiedică nu puțini dintre criticii mei, și unii se împiedică rău de tot”.

e. Mai mult: „Noutatea pe care țin să o împărtășească, cu satisfacția unei neașteptate și prețioase descoperiri, este că nu doar românii, ci toate națiile sunt altfel”.

f. Ar fi putut fi altfel în legătură cu altfelitatea propusă de Lucian Boia? O spune chiar el, cu regret, dar și ușor ironic: da, dacă și-ar fi intitulat cartea „De ce este România altfel, după cum altfel sunt toți ceilalți?”. Și comentariul de rigoare: ar fi fost „mai puțin expresiv poate, dar anulam din start principalul motiv de neînțelegere”.

g. În legătură cu același „principal motiv de neînțelegere”, în prefața pe care a scris-o pentru ediția a doua (apărută prompt, în 2013), Lucian Boia reamintește ceva elementar – că eseul său începe cu această formulare, cât se poate de limpede și spectaculos de des ignorată: „Țările și națiunile sunt diferite. Asemănătoare și diferite. România intră și ea, firește, în acest joc a asemănărilor și deosebirilor”.

h. Așadar, Lucian Boia nu neagă dreptul altor țări de a fi „altfel”, ba chiar proclamă că e inevitabilă o asemenea stare de fapt. Nu dizolvă istoria Româniai, nu îi ignoră calitățile, plusurile, excelențele. Nu ține un curs despre excepționalismul românesc – fie el și „în oglindă”. Ceea ce face în acest eseu, în mod fundamental, este să compare. Ceea ce supără foarte tare – încă supără! – nu e adevărul acestor comparații, ci mesagerul, istoricul adică și opțiunea acestuia de a le aduna, de a le ordona.

i. Sunt suite de comparații – rezonabile – ghidate de interesul de cercetare de a afla „altfelul românesc, fiindcă, evident, românii sunt altfel altfel”.

î. Sunt, spune Boia, trei repere majore pentru comparațiile decente în care trebuie să fie implicată România. Unul care ține de vecinățile imediate. Un altul care ține de aspirațiile naționale occidentale. Al treilea – care pune în discuția centralitatea europeană a României. Pentru a avea o imagine cât se poate de limpede cu privire la istoria altfel a României toate aceste trei comparații sunt obligatorii.

j. Argumentul lui Lucian Boia ia în calcul și o altă perspectivă – una care pune în joc ideea că „România s-ar putea să fie încă mai altfel”.

k. Cum așa? Mai altfel „în raport nu cu o țară anume, ci cu un „model ideal”, sintetic și neutru, fie european, fie regional”. E o direcție a demonstrației, asumă Lucian Boia, care nu poate fi, fatalmente, completă și riguroasă, „deși, pe segmente, sunt destule serii statistice care dau de gândit”.

l. Chiar și așa, a merge într-o asemenea direcție e esențial, pentru că o atare opțiune rafinează perspectiva pe care alege să o ilustreze L. Boia. Seriile de contraste care pot fi observate – survolând tematic și cronologic istoria noastră – sunt, spune istoricul, realmente izbitoare.

m. Trei exemple numai în acest sens (ele însele dând seama de altfelul românesc). 1) „România interbelică, cu fațada ei atât de occidentalizată, e țara care, chiar în comparație cu vecinii, deține recordul la analfabetism și la mortalitatea infantilă ; 2) România e țara care intră în comunism cu cei mai puțini comuniști și iese cu cei mai mulți; 3) tot în comunism – „afișează mai întâi o stridentă ideologie antinațională, iar în fața ulterioară, o ideologie naționalistă la fel de stridentă”.

n. A propos de stridența ideologiei naționale, multe dintre reacțiile dure la adresa argumentului cu care lucrează Lucian Boia în acest eseu pot fi înțelese și dacă sunt filtrate prin ceea ce spune, ca o reverență adâncă, Gabriel Liiceanu despre demersul impresionant al istoricului: „Nici un domeniu al științelor umaniste nu a ieșit mai avariat din anii comunismului decât istoria României. Și nici unul nu a fost mai radical primenit după 1990. Acest lucru românii i-l datorează lui Lucian Boia. A fost nevoie de cineva capabil să slujească adevărul ca patimă intelectuală, pentru a înfrânge minciuna și răstălmăcirea cu cele mai puternice rădăcini afective. Grație lui Boia, istoriografia română a făcut pasul de la mitologie la știință. De aceea, locul lui e foarte sus în recunoștința pe care se cuvine să i-o întoarcem.“

o. Sumarul comparațiilor pe care le propune Lucian Boia în această carte – comparații care vin până spre deceniile de democrație post-1989 – nu este măgulitor. Poate fi însă foarte util – și pentru cunoaștere în sine, și pentru dimenesiunea lor practică – dacă privim către acestea cu onestitate.

p. În cuvintele lui Andrei Pleșu: „mie personal, lectura cărții mi-a priit. Am aflat lucruri pe care nu le știam și m-am simțit mai motivat decât înainte să reflectez la posibile ieșiri din «excepționalismu» românesc… E drept că lucrarea dlui Boia inventariază particularități românești aflate mai curând în jumătatea melancolică a istoriei europene. Dar e infinit mai igienic să fii conștient și iritat de scăderile tale decât să moțăi euforic într-o paralizantă încântare de sine.”

q. Altfelul românesc – așa cum este el analizat și încadrat de Lucian Boia în eseul publicat în 2012 – vizează o țară care este „la coada Europei”. Aceasta este una dintre mizele majore ale acestui text: „problema de demonstrat era de ce nu merge România, de ce ne aflăm la coada Europei”.

r. Volumului inițial din 2012 îi este adăugat acum – la un deceniu distanță – un eseu mai scurt (cam cât jumătatea din dimensiunile eseului originar) în care aduce la zi problematica (și suita de probleme inventariate în textul prim). Nici acum ce se vede nu este din cale-afară de măgulitor.

s. Textul cel nou se intitulează „Ce ați făcut cu România? Impasul cultural” și e scris „la sfârșitul lumii”. „Este cu siguranță sfârșitul unei lumi, al lumii în care am trăit până acum”.

ș. Moare o lume – o lume despre care unul dintre locurile comune e acesta: am fost fericiți și nu știam că am fost – și, din chinurile sfârșitului, crede Lucian Boia, „va răsări curând o nouă alcătuire”.

t. Cum e România față cu lumea nouă (să sperăm – deși nu e prea realist – că nu minunata lume nouă)? Iată verdictul de etapă al profesorului Lucian Boia: ”adevărul e că în dezbaterea problemelor grave, la scară planetară, românii strălucesc mai curând prin absență”.

ț. În plan intelectual (a propos de comparații…): ”până și vecinii bulgari au ajuns să fie mai prezenți și mai imaginativi”.

u. De ce așa? Pentru că: „Noi așteptăm să vină istoria peste noi. Nici o grijă, va veni cu siguranță”.

v. Provocare: „Vom fi oare capabili să ne ridicăm la înălțimea unei dezbateri cruciale privitoare la schimbarea din temelii a lumii? Problema e în primul rând de ordin cultural. Avem curajul să ne avântăm în larg și să privim deschis și fără prejudecăți în jurul nostru lepădându-ne cu deosebire de retorica naționalistă (și, implicit, izolaționistă), care nu mai are nimic de-a face cu lumea de mâine?”

w. Completarea verdictului de etapă: „Până acum, din păcate, nu am adus nimic interesant în discuție. Se pare că istoria se va face, și de data aceasta, fără noi”.

x. Linia de argumentație a noului eseu publicat la ceas aniversar întărește – în lumina noilor fapte acumulate în dreptul României în ultimul deceniu – perspectiva sceptică pe care o propune textul originar.

zy. E ceva relevant care s-a schimbat în acești ultimi ani – „reluarea creșterii economice într-un ritm destul de susținut. În materie de PIB, România a ajuns să stea relativ bine, aproape de nivelul Poloniei și al Ungariei”. Dar (citez acum dintr-o intervenție publică recentă a dlui Boia care are legătură directă cu apariția acestei noi ediții a cărții sale): „Relele structurale, din păcate, au rămas cam aceleași. Ba au ieșit la iveală și altele, mai puțin luate în seamă până acum. Pandemia a pus în evidență starea jalnică a spitalelor românești. De la Revoluție încoace, statul nu a construit niciun spital. În cele existente, mă refer strict la rețeaua de stat, mai curând ai șanse să mori decât să te vindeci. S-au petrecut lucruri cumplite, precum repetatele incendii soldate cu zeci de pacienți arși de vii. La fel de suferind e și sistemul de învățământ. Proiectul «România educată» pare a fi fost o simplă glumă. Deocamdată trăim într-o Românie în mare măsură needucată și această lipsă de educație se află la rădăcina multor rele de care suferă societatea românească”. Defilăm în continuare, cu atât de numeroase recorduri negative în Uniunea Europeană.

z. E un tablou întunecat altfelul românesc la zi. „E clar că România de astăzi arată simțitor mai bine decât România de la începutul anilor 1990”, notează Lucian Boia. Tot el adaugă: „Ar fi trebuit însă să arate cu mult mai bine”.

 

Articol publicat şi în revista Ramuri.

 

Print Friendly, PDF & Email

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.