Emma și Gemma


Am recitit de curând Doamna Bovary. Alegerea a fost și n-a fost aleatorie. Intenționam, de fapt, să-l reiau pe Proust, să-l văd „cu ochii de acum”, după o cură intensivă de Joyce. Voiam să mă lămuresc care e Marele Romancier al secolului al XX-lea. Îmi propusesem o lectură „de plăcere”, fără să studiez tehnicile și tertipurile care le provoacă, de vreo sută cincizeci de ani, bătăi de cap exegeților și insomnii cititorilor. Dar, înainte de a da piept cu versantul proustian, am decis să fac niște exerciții pregătitoare.

 

Mă gândeam la câțiva romancieri francezi din secolul al XIX-lea. Evident, la Stendhal și la Flaubert, înaintea tuturor. Hazardul a făcut ca prima carte găsită pe raft să fie Doamna Bovary. Am început conștiincios, dar fără mari așteptări: cunoșteam pe dinafară subiectul, personajele îmi erau familiare, la fel și „morala” implicită a cărții. Mi s-au reactivat toate clișeele dobândite atunci când citești cărți recomandate la școală sau la facultate ori când, pur și simplu, vrei să te instruiești. Mă pregăteam, așadar, pentru o lectură semipasivă.

Dar n-a fost să fie așa. Încă de la debut, m-a întâmpinat un scriitor uluitor, un fel de super-inginer-genetician care se joacă sălbatic și cinic cu istoria, geografia, personajele și intriga. A fost clar imediat că Flaubert își interpreta propria partitură și nu avea deloc intenția să împartă gloria cu protagoniștii, cu cititorul și nici măcar cu istoria literaturii. Faimoasa butadă „Madame Bovary c’est moi” nu are – o spun cu toată responsabilitatea, la capătul lecturii – nici cea mai vagă acoperire. Flaubert nu doar că nu se identifică și nu-și iubește niciunul din personaje (deși resimte o vagă compasiune pentru Charles), ci subliniază prin fiecare literă că singura persoană de care e dispus să țină seama este el însuși. Madame Bovary nici nu e, din acest punct de vedere, un roman, ci o vastă operație chirurgicală menită să pună în lumină moravurile unui timp. Mai mult chiar, ale oricărui timp istoric.

Ceea ce izbește e felul briliant în care scrie Flaubert. Pagina e fosforescentă, plină de imagini nu doar expresive, ci definitive. Toate, absolut toate formulările sunt memorabile, ca și cum n-ar fi scrise de un romancier, ci de un grefier maniac, cu ureche perfectă, obsedat să facă portretul nemilos al unei lumi. Cine trece prea ușor peste subtitlul (ignorat, de altfel, de unele ediții românești) Moravuri de provincie, pierde esențialul. Pentru că, în realitate, chiar despre asta e vorba: despre provincie și despre moravuri. E cronica aproape psihiatrică a lipsei de perspectivă dictate de geografie și de sufocarea provocată de absența alternativelor, a alegerii. Cu excepția Emmei – și a lui Flaubert –, nimeni nu pare conștient de starea de prizonierat perpetuu în care se află.

Romanul e construit, din acest motiv, din tablouri perfect decupabile. Nu există progresie psihologică în descrierea eroilor, ci doar acumulare de argumente în favoarea unui verdict dinainte dat. Cu excepția lui Charles, care suferă, după dispariția soției, un proces de emmabovarizare, toate celelalte personaje acționează după propria partitură.

Nimic nu-i deturnează de la traiectoria pe care s-au înscris. Într-un fel sau altul, își ating țelurile. Până și Emma Bovary ajunge acolo unde și-a propus, deși drumul spre moarte nu are nimic din seninătatea cu care personajul intrase în primejdioasele relații care au condus-o la implacabila auto-distrugere. Ar fi fost de ajuns chiar și adulterul imaginar pe care-l trăiește aproape paroxistic pentru ca soarta ei să fie pecetluită. Ilustrarea afectivă a păcatului, cu Rodolphe și cu Léon, e menită nu să o culpabilizeze și mai mult pe Emma: păcatul repetitiv e necesar pentru a-l satisface pe grefierul imaginar și nemilos, decis să ofere o ramă solidă unei narațiuni cu o „morală” dinainte stabilită.

Nu cred că există un al doilea scriitor la care detaliul relevant să fie construit cu o asemenea minuție și împins până în punctul în care face explozie. Chiar și scenele cele mai banale sunt tratate asemeni unor tablouri prețioase — cu o tehnică a compunerii scenelor care-l evocă frapant pe Vermeer. Dezavantajul spațiului redus e compensat de excesul energetic înmagazinat de fiecare cuvânt. Iată un singur exemplu în care potențialul dramatic al existenței unei biete fete de la țară e expus într-o descriere în care, fără să spună nimic explicit despre personaj, îl proiectează totuși în prim-plan:

„Într-o zi [Charles] sosi pe la trei, toată lumea era la câmp; intră în bucătărie dar n-o zări la început pe Emma; obloanele erau închise. Printre lamele de lemn, soarele întindea pe lespezi niște dungi lungi și subțirele, care se frângeau la colțurile mobilelor și tremurau pe tavan. Pe masă, câteva muște se cățărau pe paharele din care se băuse și bâzâiau înecându-se în cidrul rămas pe fund. Lumina care pătrundea prin hornul căminului, catifelând funinginea de pe placa din spate, împrumuta cenușii reci un ton albăstriu. Așezată între fereastră și cămin, Emma cosea; nu purta șal, iar pe umerii goi i se vedeau picături mici de sudoare”.

Totul e în acest fragment: sărăcia, delăsarea, indiferența, mecanicitatea unei existențe fără orizont, complacerea într-un mediu natural meschin, zbaterea inutilă a bietelor insecte răpuse de băutura interzisă, clar-obscurul luminii care accentuează lipsa de speranță și disperarea. Transpirația de pe umerii goi ai Emmei e unica dovadă a combustiei explozive depozitate de o ființă umană revoltată împotriva amorțelii și deznădăjduitului prizonierat în care îi e dat să viețuiască. Ceea ce urmează și confirmă starea de a-normalitate a lumii e anunțat de revelatorul de senzații ce ia forma picăturilor de sudoare. Între pasivitatea tinerei femei care coase și gesturile senzuale ale secvenței imediat următoare nu e o chestiune de evoluție logică, ci de opțiune stilistică: de la narațiunea simplă, se trece la transcrierea unui veritabil proces de fuziune nucleară:

„După cum e obiceiul la țară, îi oferi ceva de băut. El refuză, ea insistă, și până la urmă îl pofti, râzând, să bea împreună un pahar de lichior. Se duse deci să caute în dulap o sticlă de curaçao, aduse două păhărele, pe unul îl umplu ochi, în celălalt turnă un strop și, după ce ciocniră, îl duse la gură. Cum era aproape gol, ea lăsă capul pe spate să bea și, așa, cu capul dat pe spate, cu buzele țuguiate, cu gâtul întins, râdea că nu simte nimic, în timp ce vârful limbii, scos printre dinții subțiri, lingea grijuliu fundul paharului”.

Faptul că Emma „nu simte nimic” nu se referă doar la băutura ca atare, ci și la bărbatul în compania căruia îngurgitează picăturile de lichior. Pe de altă parte, Emma e avidă de senzațiile tari provocate de alcool – „lingea grijuliu fundul paharului” –, așa cum va fi ulterior dependentă de cele oferite de plăcerea carnală în compania lui Rodolphe și Léon. Maestru al sugestiei, al semitonului și al contra-factualului, Flaubert își afirmă prin astfel de scene distanța nu doar față de suferințele Emmei Bovary, ci și față de întregul univers.

Am regăsit o parte din aceste tehnici și din filozofia flaubertiană a neimplicării și cruzimii într-o parafrază filmică la capodopera autorului francez. E vorba de Gemma Bovery, regizat de Anne Fontaine, o adaptare a romanului grafic al lui Posy Simmonds. Adevărul că dacă reușești să ai în distribuție un monstru sacru precum Fabrice Luchini (în rolul unui Flaubert-brutar, fost lector într-o editură universitară, exilat la țară) și o Gemma Arterton, plină de farmec, senzualitate și iresponsabilitate, lucrurile sunt pe jumătate făcute.

Dar nu e vorba doar de o parodiere sau de o continuare a aventurilor eroinei normande, ci de reinventarea personajului. Ideea fundamentală a filmului e că fiecare dintre noi – ca într-un celebru poem al lui Oscar Wilde – ucidem ființa iubită. Și Martin Joubert, intelectualul reciclat în patisier, și Patrick, o reîntrupare postmodernistă a lui Léon, care, de data aceasta, e un critic de gastronomie de succes, și Charlie Bovery, soțul Gemmei, devin parteneri într-un complot involuntar care provoacă moartea eroinei. În noua variantă, Charles și Emma (Charlie și Gemma) sunt un cuplu de englezi scăpătați, pripășiți în Normandia, care duc cu ei problemele care le-au măcinat și existența anterioară. Dar Gemma nu se otrăvește cu arsenic – de altfel, nici nu-i trece prin gând să se omoare, satisfăcută de experiențele erotice prin care trece și dornică să se întoarcă la soțul îndelung neglijat –, dar moare la fel de grotesc precum Emma, mâncând o bucată din pâinea proaspătă trimisă de voaieristul și stalkerul Martin, avatarul lui Flaubert. Nu știi însă niciodată dacă brutarul e îndrăgostit de ficționala Emma sau de reala Gemma. Cu siguranță, el e însă înamorat de Flaubert.

Nici în Madame Bovary protagonista nu părea dominată de impulsuri metafizice. Bovarismul e mai degrabă numele dat neputinței de a descrie complexele impulsuri care fac dintr-o ființă condamnată la insignifianță existențială un agent distructiv al ordinii sociale și morale a lumii care a produs-o. Gemma e, la rândul ei, o femeie cu picioarele pe pământ, care-și cunoaște forța sexual-magnetică și nu ezită să-i dea frâu liber. Personajul rezistă tocmai datorită inteligenței senzuale evidentă în toate aparițiile ei. Distanța pusă față de soțul său e mai mult un capriciu decât o dramă abisală, așa cum se întâmplă la Flaubert. Tensiunea decurge din nevoia femeii moderne de a-și controla destinul fără a ține seama de convenții, prejudecăți și eventuale îndatoriri. Din acest punct de vedere, englezoaica Gemma e transpunerea într-o epocă non-puritană a suferințelor franțuzoaicei Emma, victimă a moravurilor unei lumi în care relația cu banul s-a schimbat decisiv. Gemma moare nu pentru că a avut revelația catastrofei financiare și a căderii morale, ci pentru că nu a reușit să se ridice la înălțimea așteptării celor trei bărbați care îi cerșesc iubirea. În iresponsabilitatea lor criminală (și marțială, după cum ni-i înfățișează o scenă), ei sunt la fel de înfricoșători ca Flaubert.

 

Articol publicat şi în România literară.

Print Friendly, PDF & Email

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.