Doina Jela: „Nu am ştiut nimic despre miezul însângerat al «statuii» Monica Lovinescu până la citirea dosarelor de Securitate ale mamei ei”

Foto: Ionuţ Druche

Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat, răscolitorul volum al Doinei Jela despre arestarea şi uciderea în închisoare a mamei Monicăi Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, volum care include şi o parte din scrisorile (cele rămase în dosarele Securităţii) pe care cele două şi le-au trimis zi de zi, timp de 13 ani, a apărut, de curând în cea de a treia ediţie (Corint, 2022). La 24 de ani de la prima ediţie, apărută la Humanitas, în colecţia Procesul comunismului.

Am invitat-o pe scriitoarea şi jurnalista Doina Jela la un dialog despre întâlnirea cu Monica Lovinescu. Despre modul în care s-a născut volumul Această dragoste care ne leagă şi despre noutăţile pe care le aduce această a treia ediţie. Despre ceea ce a descoperit dincolo de „statuia” Monica Lovinescu şi despre prietenia fără rest care s-a înfiripat între ele din momentul în care i-au fost încredinţate dosarele de Securitate ale Ecaterinei Bălăcioiu, trimise de Virgil Măgureanu la mai mult de cinci ani de la căderea comunismului. Despre „scârbosul omagiu” pe care Ion Mihai Pacepa și Virgil Măgureanu au încercat să i-l aducă, în anii ’90, acestei „voci a libertăţii”, „căreia voiau să-i strângă mâna, după ce nu reușiseră să i-o rupă”. Dar şi despre cum arată România lăsată de ea în urmă și despre modul în care arată urma lăsată de ea în această țară.

 

„Intrarea în viața Monicăi Lovinescu prin această privilegiată ușă din față a fost sigur o întâlnire providențială”

CV Doina Jela

Doina Jela (n. 1951), absolventă a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Filologie, este prozatoare, publicistă, autoare a unui mare număr de eseuri, cronici, recenzii, interviuri, apărute în reviste ca Tomis, Artă, Amfiteatru, România literară, Contemporanul, Familia, Observator (München), 22, Vatra.

Este autoarea romanului non-fictiv Cazul Nichita Dumitru.Încercare de reconstituire a unui proces comunist (Humanitas, 1995), răsplătit de Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români, cu sediul la Washinghton, cu premiul de onoare pe anul 1996, Telejurnalul de noapte (Polirom, 1997, reeditată la Vremea, în 2005), Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat (Humanitas, 1998, reeditată în 2004, iar în 2022 la Corint), volum apărut în colecţia „Procesul comunismului”, desemnat „Cartea anului“ la Târgul internaţional de carte de la Timişoara, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar (Humanitas, 1999, reeditată în 2002), apărut tot în colecţia „Procesul comunismului”, volum după care, în 2001, regizorul Lucian Pintilie a realizat filmul După-amiaza unui torţionar, Lexiconul negru, unelte ale represiunii comuniste (Humanitas, 2001), Afacerea Meditaţia Transcendentală (în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu, 2004), Ungaria 1956: revolta minţilor şi sfîrşitul mitului comunist (coordonatoare a volumului scris în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, 2006), O sută de zile cu Monica Lovinescu (Polirom, 2008), Oleg Danovski. Omul, artistul, legenda (Curtea Veche, 2012), Villa Margareta (Polirom, 2015), Efectul fluturelui (Polirom, 2018).

A tradus pentru Editura Humanitas Antologia gândirii juridice, de Phillippe Maulaurie; pentru seria „Procesul comunismului” a aceleiaşi edituri a tradus Stalin, de Boris Souvarine, în colaborare, Cartea neagră a comunismului, coordonată de Stephane Courtois, Săruta mâna pe care n-o poţi muşca şi O Americă înfricoşătoare, de Edward Behr, Marguerite Yourcenar, Lovitura de graţie, Olga Lossky, Recviem pentru un cui, Stéphane Courtois (coord.), O noapte atât de lungă, Diane Ducert, Femeile dictatorilor, vol. I, II. şi, pentru editura Polirom, din italiană, Omul grec (culegere de eseuri),

A contribuit la mai multe volume colective: Vânzătorul de enigme (1993), Analele Sighet (1997, 1998, 1999, 2001, 2002), Cum era? Cam aşa... (2006, coordonat de Călin Mihăilescu), Cartea cu bunici (2007), Războiul de 30 de zile (2007).

A coordonat colecțiile Procesul comunismului, de la Editura Humanitas, și Actual, de la Curtea Veche Publishing.

A fondat, împreună cu Mihai Creangă, Teodora Stanciu şi alţii, Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România, filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Credeți în întâlniri providențiale, doamnă Doina Jela?

Poate cel mai sincer răspuns – dar și dezamăgitor, îmi închipui – ar fi să spun că nu știu. Dar din păcate,  cu cât trec anii, cu atât îmi vine mai des să răspund ca elevii codași cu „nu știu”, la cele mai variate întrebări. Toate  marile întâlniri sunt providențiale, iar de-a lungul anilor am avut șansa unor asemenea mari întâlniri. Mă simt norocoasă, când mă gândesc la ele, cum însă nu-mi imaginez cum mi-ar fi fost viața fără ele, răspunsul tot ăsta rămâne.  Toate întâlnirile importante ne modelează, ne modelează chiar și cele uitate, așa cum albia unui râu mic șerpuiește în funcție de obstacole sau oportunități. Și ne dăm seama de acest lucru, uneori fulgurant, așa, întâmplător, cum s-ar produce niște revelații, care aruncă o lungă lumină puternică, într-un trecut îndepărtat, luminându-i toate meandrele.

 

Nu am început întâmplător interviul cu această întrebare. Mă gândeam la modul în care s-a născut ideea de a scrie Această dragoste care ne leagă, de a scoate la lumină tragedia Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, mama Monicăi Lovinescu, și a o nemuri astfel. În 5 ianuarie 1997, după câteva luni de când primise dosarele de Securitate ale mamei sale, Monica Lovinescu scria în Jurnal: „Cum m-aş încumeta însă să rechem imaginile suferinţei şi morţii ei în închisoare, când n-am izbutit să o smulg din mâinile lor, în ciuda intervenţiei de fiecare zi? Doi ani zadarnici n-am mai făcut decât asta: să bat la uşa politicienilor francezi. Mă împleticesc în gânduri şi vorbe ori de câte ori mă lovesc de acest trecut-prezent. Or, de vreo două săptămâni, retrăiesc toate senzaţiile de atunci. Cu ce preţ numai eu ştiu.” Dacă nu ați fi apărut în viața Monicăi Lovinescu – neprevăzut, prin intermediul unei cărți pe care ați scris-o cu puțin timp înainte și căreia îi dedicase o cronică elogioasă, fără să vă cunoască –, poate că această poveste a Ecaterinei Bălăcioiu ar fi rămas nespusă. Ați știut din primul moment când ați văzut dosarele că o veți aduce la lumină, scriind o carte?

Am bănuit că despre asta vreți să vorbim. Dar cum ar suna dacă aș răspunde da, sigur, ce noroc pe  Monica Lovinescu că am apărut, că altfel, povestea mamei sale ar fi rămas poate nespusă, sau și mai rău, ar fi spus-o altcineva nu așa de bine cum am spus-o eu. Sună cam prezumțios și nici nu am cum să știu asta. Adevărul e că n-am știut că voi scrie această carte când am citit dosarul. Am mai spus-o de multe ori: am avut atunci imboldul, irezistibil la mine, în fond nesăbuit, în situația dată, de a-i lua Monicăi povara, precum Jean Valjean lui Cosette găleata prea grea pentru brațele ei firave. Monica Lovinescu, aparent deloc firavă, a avut atunci, în ziua când am vorbit amândouă, în salonul de la parterul casei lor – singure, nu știu unde dispăruse Virgil Ierunca –, cu acel dosar albastru între noi, pe măsuța de cafea, aerul unei ființe care are de purtat o povară prea grea. Pur și simplu. Iar eu dintotdeauna mânată, aș  zice, ca de un angajament solemn, de a sări în ajutor, m-am trezit întrebând-o dacă pot să-l citesc și eu. E un vers dintr-un cântec care mă emoționează și azi, deși îl știu de 50 de ani, de parcă pentru mine ar fi fost scris care spune „Fratello, se sete un giorno avvrai/la mia acqua ti darò”.

M-a mirat și pe mine revelația, că de-aia este revelație, mă uimește și acum să mă întreb cât de providențial a fost, cât de tare m-a marcat o melodie, dintr-un film, al lui Costa Gavras în care Răul învingea la sfârșit Binele, pusă pe versuri de un textier care promitea consolarea, răzbunarea pentru acest rău, revelându-mi că sunt făcută să contribui la această consolare, la vremea când aveam 18 ani. Fiindcă lipsă de modestie sau nu, trebuie să spun că atunci, ca la fiecare carte de felul acesta, doar la răul abătut asupra cuiva m-am gândit și la nevoia de a sări în ajutor. Acel pretențios, dacă nu eu, cine? Și repet, nesăbuit, fiindcă de unde îndrăzneala de a crede că aș fi și fost în stare?

Dar o dată făcută această mărturisire, întâlnirea cu Monica Lovinescu, intrarea în viața ei prin această privilegiată ușă din față, a fost sigur o întâlnire  providențială. Chiar dacă, moralmente vorbind, eram adultă, mai mult decât adultă, și cu alegerile fundamentale făcute, faptul că a apărut în viața mea cineva, cu geniul ei moral, intransigența și afecțiunea ei, care să mă însoțească o parte din drum, e ceva inestimabil.

 

„Trecutul-prezent i-a inundat zilele”

Care a fost reacția Monicăi Lovinescu după ce a citit manuscrisul pe care, în Jurnal, l-a numit „un imn adus mamei”?

Eu am aflat reacția Monicăi la citirea manuscrisului câțiva ani mai târziu, în 2005, când a  apărut Jurnalul ei din perioada respectivă. Tot atunci am aflat și câtă emoție, speranță și așteptare pusese ea în acea promisiune a mea, care, slavă Domnului, fusese prudentă și ezitantă. Îi spusesem „încerc”. Iar ea a avut imensa noblețe să nu mă împovăreze cu așteptarea și speranța ei. Care m-ar fi copleșit, m-ar fi paralizat poate. Și așa, am scris cartea terorizată că nu am să fiu în stare să fac ceva demn de acest nume. Nici după ce am terminat-o, n-am știut ce a ieșit. Chiar nu am știut. Am lăsat manuscrisul în editură, într-o vineri, și am plecat la Constanța, la ai mei, cum m-aș fi ascuns într-o gaură de șarpe din care n-aș mai fi ieșit decât ademenită cu flautul. Din Jurnalul ei am aflat că în absența mea sunaseră telefoanele între București și Paris, numai eu nu am știut că „trecusem examenul”, decât luni la prânz, cât tot așa, cu frică și cutremur m-am furișat în birou, așteptând impresiile redactorului care-l citise  în week-end. Dar și la Monica Lovinescu au ajuns mai întâi doar vorbele mari despre ce-mi ieșise.

Reacția ei propriu-zisă a fost peste câteva zile, după ce a citit, când singurul lucru rău i s-a părut interviul cu ea. Pe care l-a calificat drept „lamentabil”. Fusese un interviu înregistrat, cu niște mărci ale oralității, pe care mie mi se păruse potrivit să nu le elimin, iar pe ea o enervaseră. Ulterior m-am obișnuit, am lucrat împreună pe jurnalele ei, din 1981 până prin 1984, trebuia să luptăm, cu ea, eu și Virgil Ierunca, să nu taie, să nu arunce, orice rând cu accent confesiv. Monica era un om foarte autocritic. Nu doar exigent cu sine, pur și simplu.  Ci excesiv de autocritic. Recitind din când în când, din cronicile din Unde scurte, constat din nou ceea ce știam: toate au fost mai întâi scrise, cu grijă. Dar mai este ceva, cu care iarăși, te obișnuiești în timp: Monica Lovinescu nu era omul vorbelor mari, adresate direct. Vorbeau mai mult privirile, gesturile ei, atitudinea ei față de tine, franchețea, uneori asprimea ei, o asprime care nu întrerupea niciodată firul încrederii.

Despre restul nu cred că mi-a zis nimic, atunci. Decât că îi pare foarte rău că nu poate să vină la lansare, pentru mine îi părea rău, cardiologul ei nu o mai lăsa să-și treacă pace-maker-ul prin aparatele din aeroport. Și a înregistrat un mesaj pentru acel eveniment. Dar eu interpretez ca „reacție”, faptul major că a început de atunci să vorbească, să scrie despre Mama ei. Faptul că folosindu-se  de caietele de până în 1980 (Jurnalul publicat, cum știm, începe cu 1981), și-a redactat după aceea memoriile apărute și ele, ulterior, intitulate La Apa Vavilonului, unde a putut scrie și despre tragedia Mamei. Și a scris pagini extraordinare  despre acel „trecut-prezent”, cu zguduitorul lui adevăr. Începând cu acel vis premonitoriu, pe care am rugat-o, când deja demarasem, avusesem câteva întâlniri cu martori, prinsesem curaj, începuse să curgă textul, să mi-l scrie și să mi-l trimită prin fax. Cu hainele Mamei, scoase la vânzare, pe o tarabă, un vis angoasant de o mare forță evocatoare.

 

Straniu, într-adevăr, acel vis premonitoriu pe care l-a avut în noaptea de 22 spre 23 mai 1958, adică imediat după arestarea mamei sale, când visase cum se pierd una de alta în forfota unui mare oraş. „Probabil, în sinea ei mă chemase în acea clipă în ajutor”, scria Monica Lovinescu în Jurnal… Faptul că nu a reușit „să o smulgă din mâinile lor”, cum spune, a împovărat-o cumplit. „Nu i-am fost de ajutor decât o singură dată. O singură noapte albă, când ar fi trebuit să i le dau pe toate. Mai ales acolo, în închisoare, unde a refuzat oferta Securităţii: eliberarea ei contra unei scrisori prin care m-ar fi îndemnat să colaborez cu ei. Şi s-a lăsat să moară pentru a mă naşte a doua oară”, nota în Jurnal. Timp de 20 de ani, din momentul aflării morţii mamei sale, nu a mai scris, iar vreo 40 nu a mai putut adormi decât cu somnifere. S-a despovărat după ce ați publicat Această dragoste care ne leagă?

Nu, nu s-a despovărat. Ultima  perioadă a vieții ei spune asta mai mult decât ar putea-o spune nevoia mea de consolare. Trecutul-prezent i-a inundat zilele, în acea perioadă de nemișcare și nu scăpa de el decât în somn și în scurtele momente în care prin ceva, cineva îi distrăgea atenția, scoțând-o din el. Dar vă referiți, spunând că nu a mai scris vreme de 20 de ani, la scrisul confesiv, la persoana întâi.

 

Da, la Jurnal.

Fiindcă altfel a scris fără întrerupere, absolut toate cronicile ei de la Radio Europa Liberă, din care doar o selecție a apărut în seria de șase volume a Undelor scurte, publicate între 1990 și 1996, sunt, repet, texte  scrise. Și tot ce a făcut a fost o asemenea abatere a atenției de la acel „trecut-prezent”. Totul. La fel, contribuțiile ei la presa militantă a exilului n-au suferit vreo întrerupere. Dimpotrivă, acum, când nu mai avea de ce să se ascundă sub pseudonime, a semnat cu numele propriu tot ce scria. Aș zice chiar că acest militantism prin scris, a fost pentru ea un fel de fugă înainte, de fugă de sine și de coșmarul pe care l-ar fi trăit dacă se oprea. Cum l-a și trăit, de altfel, când, țintuită la pat, cinci ani înainte de moarte, nu s-a mai putut refugia în nimic. Cât despre somnifere, Monica Lovinescu nu s-a putut lipsi de ele până în ceasul când a închis ochii, nici o singură noapte, din  iunie 1960, până în aprilie 2008. La fel romanul ei Mot à mots (Cuvântul din cuvinte), este scris în perioada de angoasă teribilă a despărțirii lor și a așteptării catastrofei, și deși parabolic, oniric, simbolic și cum vreți, angoasa aceea foarte-foarte personală se aude în fiecare din paginile lui, ca un strigăt al neputinței de a-ți ajuta aproapele cel mai apropiat.

 

„Scârbos omagiul pe care viciul a ținut în acei ani postrevoluționari să-l aducă virtuții”

A primit dosarul mamei sale, de la Securitate, abia în 1996, trimis de Virgil Măgureanu. L-a întrebat vreodată de ce nu s-a întâmplat acest lucru imediat după Revoluţie, în condiţiile în care Măgureanu fusese numit, în 1990, şeful SRI?

Cu Virgil Măgureanu, Monica Lovinescu nu a vorbit niciodată. Nici nu a fost ideea ei să ceară dosarul mamei sale. I s-a sugerat lui Măgureanu – de către doamna Georgeta Dimisianu,  pretinde Mihai Pelin –, că n-ar fi rău ca noul SRI să-i dea un semn de bunăvoință. Mihai Pelin s-a însărcinat cu această operație, el i-a telefonat și lui i-a răspuns, „cu o voce rea”, că le mulțumește, dar că nu dorește să-l întâlnească nici pe mesager și nici pe cel care-l trimisese.

Oh, semnele astea de bunăvoință… Vizitele lui Măgureanu la Corneliu Coposu, admirația lui Pacepa și Măgureanu pentru Monica Lovinescu, căreia voiau să-i strângă mâna, după ce nu reușiseră să i-o rupă, cum ordonase Ceaușescu… Scârbosul omagiu pe care viciul a ținut în acei ani postrevoluționari să-l aducă virtuții. Că, nu-i așa, nu era puțin lucru „să exiști în conștiința Monicăi Lovinescu”, cum a zis cineva. Sau măcar să ai o poză cu ea.

 

„O carte inspirată de tragediile trecutului nostru recent se cere  retipărită o dată la 10-15 ani”

„Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat”, Doina Jela, Corint, 2022, ediţia a III-a, 510 pagini

Povestea Ecaterinei Bălăcioiu – o tragedie personală înscrisă în tragedia unei epoci, pentru a-l parafraza pe Matei Călinescu – este retipărită acum, pentru a treia oară. Ce aduce nou această ediţie foarte recentă a volumului, apărut prima dată în urmă cu 24 de ani, la Humanitas?

La 24 de ani de la prima ediție și 17 de la a doua, apariția unei noi ediții se justifică în primul rând prin dispariția de pe piață a unei cărți și schimbarea generației de cititori. În mod  normal, o carte care se caută e bine să existe pe piață. Cu atât mai mult cu cât nu e o carte de consum, ci una care servește conștiinței de sine a unei comunități. Din care aflăm cine suntem, de unde venim și spre ce ne îndreptăm. Nu e nevoie ca ea să aducă ceva nou, e suficient să existe interes pentru ea. Dar dincolo de asta, o carte inspirată de tragediile exemplare și semnificative ale trecutului nostru recent, bazată pe documente, pe chestionarea martorilor, a locurilor etc., se cere cred, retipărită o dată la 10-15 ani, cu completările aduse de noile documente apărute, fiindcă istoria recentă nu e un domeniu așezat, ca antichitatea. Dacă în manualele școlare nu reușesc să ajungă aceste biografii exemplare, dacă niciun profesor universitar nu a propus un curs facultativ Monica Lovinescu, sau Europa liberă, sau Disidența, ci ne bizuim pe inițative private, un film, un urmaș mărturisitor, un doctorat, atunci editurile se zbat cum pot și fac ele efortul acesta eroic de a le menține în atenția publicului.

În cazul nostru, s-au ivit multe date noi. Corpusul de scrisori ale Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, către fiica ei, din care eu nu am avut la dispoziție decât frânturile din acea selecție pusă la dispoziție prin amabilitatea lui Măgureanu și Pelin, abia acum poate fi consultat.  Deocamdată ne stau la dispoziție doar o parte dintre ele, în cele două volume excelent traduse de doamna Gabriela Creția și editate admirabil de Astrid Cambose. Dar ele reprezintă doar un sfert din totalul scrisorilor trimise de Ecaterina Bălăcioiu fiicei sale. Cândva, poate cineva va cere accesul la toate și o mare biografie a acestei mari autoare de corespondență,  va fi scrisă pe îndelete, sper, pornind de la ele și de la tot ce s-a scris înainte, inclusiv Această dragoste care ne leagă. Iar scrisorile acestea reprezintă doar un set de documente dintre cele pe care la prima și a doua ediție nu le aveam. Din motive care nu cred că trebuie argumentate, date fiind acest trecut recent proteic, în continuă modificare prin noi și noi documente, opțiunea mea a fost să nu rescriu niciuna dintre cărțile editate, ci să intru în dialog cu noutățile apărute, prin intermediul notelor de subsol, și al Anexelor rezultate din aprofundarea unor investigații.

Un exemplu: pornind de la sugestia că e posibil ca scrisorile Monicăi Lovinescu către mama ei să se afle undeva la familie, avansată de editorul  selecției de care vorbesc, am  pornit încă o dată, cum ați văzut, pe urmele rudelor ei apropiate, prin forța lucrurilor, tot mai puține. Mi s-a reconfirmat că ele nu pot fi acolo, deși cred că fusese ușor de dedus dinainte această improbabilitate. Din 1990, când Monica Lovinescu a revenit în țară și s-a văzut cu rudele, și până în 2008, când a plecat dintre noi, ar fi fost timp suficient ca rudele să i le restituie. Dar, iată, abia am scos această a treia ediție și trebuie să aduc un amendament propriilor mele  concluzii, că scrisorile Monicăi către mama ei nu mai există nicăieri. Se prea poate ca vreun lucrător la Securitate să le fi păstrat, să aștepte momentul să le scoată la vânzare, pe piața liberă, prin cine știe ce consignație. Așa cum au fost scoase documentele din arhiva George Enescu, sau Mircea Eliade, sau dosarul Anei Pauker. Așa cum a fost scos minunatul portret al Monicăi copil, datorat pictoriței Pica Dona, de care e vorba și în scrisorile Mamei, și în memoriile sale. Nu știm nici de către cine a fost vândut, nici cine l-a achiziționat. Știm doar că el s-a aflat în casa din bulevardul Elisabeta de unde a fost arestată mama, o spun amândouă și o spuneau fostele ei eleve. Cum fotografia cu acel portret a apărut undeva pe Facebook, neviolând secretul, am putut să ne bucurăm s-o vedem. Și am reprodus-o, acum, între ilustrațiile din această a treia ediție. Dacă așa stau lucrurile, nu ne rămâne decât să sperăm că instituțiile publice, Muzeul Literaturii, Academia Română, Uniunea Scriitorilor vor dispune de sumele de bani necesare pentru a achiziționa acele prețioase scrisori dispărute, când  proprietarul lor, negustor cinstit, le va scoate la vânzare.

Încă o noutate în această ediție, ar fi interviul din anexele volumului, cu nepotul de verișoară al Monicăi Lovinescu, doctorul Liviu Mureșan, care trăiește în prezent în Cluj. Și pe care sper să-l putem avea la întâlnirile organizate în toamnă de Mihaela Albu, în satul copilăriei lor, al tuturor urmașilor Ecaterinei Bălăcioiu, de la Crușeț.

Și încă o noutate:  seria de documente emoționante din arhivele Securității, o corespondență între Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cu părinții lui, Maria și Dumitru Untaru, despre  a căror dramă știm atât de puține lucruri. Și mai ales nu știam, când am scris cartea (am aflat doar  după moartea amândorura, când am vorbit cu prietene ei, arhitecta Puck Popescu), în ce fel au obținut soții Untaru dreptul de a merge la Paris să-și vadă  fiul. Grație acestor documente știm: au mers, însoțiți de un consătean, om al Securității, pe care ticăloasa instituție conta că soții Ierunca/Lovinescu îl vor găzdui la ei. Ne înfiorăm gândindu-ne ce intenții necurate. Cum ajuns la Paris turnătorul a fost găzduit la hotel, gestul mărinimos al Securității nu s-a mai repetat. Iar acea scrisoare în care Virgil Ierunca, își ceartă părinții care-l imploră să se întoarcă, fiindcă regimul lui Ceaușescu are noblețea de a-i asigura impunitatea, este de un tragism insuportabil,completând un portret al lui, rămas în umbră și abia schițat.

 

„Ce mi-au revelat dosarele despre Monica Lovinescu? Multe, dar mai ales suferința”

Spuneaţi că aţi „văzut-o” pe Monica Lovinescu doar după ce aţi citit acele dosare de la Securitate ale mamei ei, că până atunci nu existase pentru dumneavoastră „decât statuia”. Ce v-au revelat acele dosare în privința Monicăi Lovinescu?

Sunt bune ghilimelele.Sper că le-am pus și eu. Ni se întâmplă uneori să-l „vedem” pentru prima dată pe un om la multă vreme după ce l-am „cunoscut”. Da, nu știusem nimic despre „miezul moale” și de fapt însângerat al „statuii” până la citirea acelor dosare. Despre acel „trecut  prezent”. Așa cum nu am știut nimic despre cât de important a fost pentru ea că această carte a fost scrisă. Ce mi-au revelat dosarele despre ea? Multe mi-au revelat, dar mai ales suferința. Imensa suferință. Și o capacitate  a ei de a fi recunoscătoare, despre care  noi nici nu bănuim cât este de rară.

 

După „călătoria” pe Drumul Damascului, alături de torționarul Franț Țandără, ați avut nevoie de câteva ședințe de psihoterapie pentru a vă reveni, ați spus într-un interviu. Ce sentimente v-a trezit lectura dosarului de securitate al Ecaterinei Bălăcioiu, apoi mersul pe firul poveștii până în zilele noastre, în România eliberată de comunism?

A fost o experiență mult, mult diferită, aflată la antipozi. Întâlnirea  (și identificarea), cu tot ce e mai bun în noi, oamenii, și întâlnirea (cu inevitabil, identificarea), cu ce e, sau a fost, mai rău în noi, fie și inaccesibil și adânc îngropat în subconștient, sub șapa de beton a Eului și Supraeului, contaminarea cu binele și contaminarea cu răul sunt experiențe tare diferite.   Oricât de greu mi-a fost să scriu cartea despre Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, oricât de mult m-am temut că n-o să fiu „la înălțime”, era totuși un efort de a face binele, un bine lipsit de orice ambiguitate, nu? La mia acqua ti darò, e altceva decât „pentru moment, cât te confesezi, iau eu povara crimelor tale. Pe urmă mă descurc eu cu psihoterapeutul.” Acesta e un efort nobil și înălțător, nu? Gratifiant pentru oricine.

 

„Cărţile din biblioteca Lovinescu au fost arse în spatele blocului, după arestarea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu”

Scrisorile pe care Monica Lovinescu le-a trimis mamei sale timp de aproape 13 ani, zi de zi, nu au mai fost găsite – cu câteva excepții, cele rămase la Securitate, aflate la dosar. Dar miile de volume din biblioteca Lovinescu, lucrurile familiei au mai fost găsite undeva? În 1990, când Monica Lovinescu s-a întors în România, prima dată de la plecarea sa din 1947, cerând permisiunea să intre pentru câteva minute în casa părinţilor ei a fost şocată, relata în Jurnal, să vadă că, în casă, din biblioteca imensă a familiei nu mai rămăsese nicio carte.

Despre cărțile din biblioteca lui Lovinescu a scris pe larg, investigând cu mult curaj la vremea respectivă, și găsindu-le în cele din urmă, în stare jalnică în subsolul unui depozit, Ileana  Vrancea, care a părăsit România, pentru a se instala în Israel, după 1965, cred. O parte dintre cărțile din biblioteca lui Lovinescu i s-au lăsat atunci, la confiscarea survenită după plecarea Monicăi, Ecaterinei Bălăcioiu, care a declarat că sunt ale ei. Ele au fost arse, însă, în curtea interioară, din spatele blocului, după arestarea, din mai 1958.  Și în acest caz, nu este exclus ca într-o bună zi unele dintre ele să apară, în cine știe ce anticariat, la prețuri  corespunzătoare.

 

Casa a fost locuită de un procuror militar care se instalase acolo la cinci zile după respingerea definitivă a recursului Ecaterinei Bălăcioiu, în vara anului 1959, rămânând acolo până după Revoluţie. Ați vorbit cu el? A avut vreo umbră de remușcare?

Nu am vorbit cu acel procuror. A refuzat să vorbească cu cineva și nici Monica Lovinescu nu l-a găsit pe el, acasă. Nimeni nu l-a văzut, până în momentul când a negociat la sânge condițiile în care era dispus să părăsească acel apartament, acceptând altul în schimb, unde a cerut să-i fie schimbate toate  instalațiile. A fost după apariția cărții, cred, târguiala asta. Nu cred că era un ins capabil de remușcări de vreun fel. Și cred că în afară de reprezentanții Editurii Humanitas, ai Fundației Acquaforte  nu a participat la acele discuții decât avocatul desemnat de Monica Lovinescu s-o reprezinte. Eu am reușit, scriind capitolul respectiv, doar să fac rost de cartea de imobil pentru a vedea cine și de când locuia acolo și ca să risipesc  mitul că locatarul respectiv ar fi fost, ascuns sub diverse nume, Iosif Bistran, anchetatorul principal al Ecaterinei Bălăcioiu. Literar, era o simetrie expresivă, dar istoric era inexactă și nu era cazul să o lăsăm așa. Locatarul respectiv se numea Ioan Nistor, celebru doar fiindcă a participat și la procesul lui Nicolae Ceaușescu. Despre Iosif Bistran a scris foarte bine un istoric foarte-foarte sagace, talentat și scrupulos, Dumitru Lăcătușu.

 

„Cu cât trec anii, nu numai că mă bucur că nu s-au întors în România, dar mai ales că nu au apucat să vadă cât de zadarnice le-au fost speranțele postdecembriste”

Monica Lovinescu spunea că viaţa din România, cu amintirea anilor trăiţi aici – e adevărat într-un alt timp, neatins de oroarea comunistă – e „o viaţă de care nu se vindecă”. De ce, după redobândirea, în 1998, a casei părinteşti – de pe b-dul Elisabeta 95 (actualmente Mihail Kogălniceanu 49) –, ea şi Virgil Ierunca nu luat în calcul o întoarcere definitivă în ţară?

În primul rând, fiindcă în 1998, Monica Lovinescu deja nu mai avea voie să călătorească.  În al doilea rând, pentru că, așa cum spuneți, după 50 de ani de absență, a lor, și 50 de ani de comunism, ai ei, România din memoria lor afectivă nu mai era de regăsit nicăieri. Aș zice că mai tenace decât insistența mea că nu au de ce să se întoarcă în România, reiterată tot la trei zile, nu a fost decât insistența ei că eu nu trebuie să rămân în Franța. În realitatea, nici eu, nici ei nu aveam nevoie de argumente să decidem ce am decis. Din multe motive. Și, cu cât trec anii, nu numai că mă bucur că nu s-au întors, dar mă bucur mai ales că nu au apucat să vadă cât de zadarnică le-au fost lupta de o viață și, mai ales, speranțele  postdecembriste. Ca scrise pe  nisip. Noi avem o mare, mare problemă cu memoria.

 

Doina Jela: „În iarna anului 1998, cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Mâinile ei pe umerii mei le simt şi acum…” Foto: Arhivă personală Doina Jela

„Suferințele lor din ultimii ani de viață predomină în memoria mea și azi”

Ați rămas o prietenă a Monicăi Lovinescu, iar în ultimele trei luni de viaţă i-ați fost alături, o perioadă despre care vorbiţi în volumul 100 de zile cu Monica Lovinescu. Ce v-a legat atât de profund una de cealaltă?

Nu știu dacă pot să răspund la această întrebare. M-a legat pur și simplu… legătura creată. Pur și simplu i-am iubit mult, pe amândoi. S-a spus că semănam. Pesemne. A fost între noi o mare complicitate  și o încredere necondiționată. Sentimentul că nimic din ce ar putea face și spune nu ar fi putut clătina acea încredere. Iar Virgil Ierunca era un om nebănuit de bun, de cald și delicat,  sub imensa, din nou nebănuita lui forță morală. Pe Monica o iubeam inclusiv pentru cum îi scânteiau ochii când zicea „Așa sunt eu, rea.” Sau când, după ce-l pisălogea, îi cerea iertare. Ceea ce Mariei, extraordinar de devotata lor femme de ménage, nu-i trecea cu vederea.  Poate fiindcă nu „semănau”.

 

Cum v-a rămas în amintire Monica Lovinescu: din perioada aceea dureroasă a ultimelor 100 de zile sau din alte timpuri, când şi ea, şi Virgil Ierunca erau încă plini de viaţă şi avându-se unul de altul?

Cred că „plini de viață”, cei doi nu au fost niciodată…

 

Spunând „plini de viaţă”, mă refeream la energia cu care, zeci de ani, luptaseră împotriva comunismului ca voci ale libertăţii.

Despre „vitalitatea” ei și pesimismul lui Virgil au  vorbit mulți dintre cei care i-au cunoscut din tinerețe. Puck Popescu, Sanda Stolojan, Marie-France Ionesco i-au cunoscut de tineri și vorbeau despre  ei în sensul ăsta. Drama morții mamei sale a lovit-o pe Monica atunci când avea doar 37 de ani. De atunci ea nu a mai fost niciodată aceeași. Când eu i-am cunoscut, Monica avea 73 de ani și Virgil, 76.  Nu erau bătrâni și mai ales nu erau bătrânicioși, nu se plângeau și nu vorbeam despre beteșugurile bătrâneții. Dar nici nu se bucurau că sunt bătrâni. Ba chiar îmi amintesc cât de scandalizată era Monica atunci când își amintea de cugetările bunului lor prieten, dl. Alexandru Paleologu, despre bătrânețea ca vârstă a supremei fericiri. Și, iată, nu-mi amintesc să fi râs vreodată cu ei din tot sufletul, așa, fără motiv, din te miri ce. Poate o dată, când le-am dus o carte realizată de Andrei Zaica, cu răspunsurile trăznite ale unor copii la niște întrebări „filosofice”. Și altă dată, când am găsit un articol din tinerețe al lui Virgil, în care ironiza proza sofisticată a fiicei lui Lovinescu și o sfătuia să studieze Agronomia, nu Literele. Au râs grozav atunci, amândoi. În rest, își păstraseră interesul, curiozitatea, pentru tot ce se scria, se expunea, se crea, artă ori de altă factură, soarta României și suferința. Dar suferințele lor din ultimii ani de viață predomină în memoria mea și azi. Iar faptul că ea nu a recitit niciodată scrisorile mamei sale, după ce le-a primit, nu le-a recitit nici după publicarea cărții de care vorbim, îmi dovedește că alinarea ei a fost foarte relativă și superficială, un balsam, atât. Și că nu putea fi altfel.

 

Foto: Grupul pentru Management şi Mediere Culturală

„O frivolitate congenitală și o memorie istorică atât de precară ne predispun la o scufundare lentă”

Monica Lovinescu a fost membră în Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, conduse de Vladimir Tismăneanu, care a redactat Raportul final, prin care comunismul a fost declarat regim ilegitim şi criminal. Mai spera să se întâmple ceva pe linia aceasta, după aceea?

Da. Au sperat mult. Dar gestul însuși, discursul din Parlament, declarația Președintelui Băsescu i s-au părut importante. Cred că Monica a spus atunci ceva de genul „Am învins”.   Virgil deja nu mai era. Realmente, mi-am spus de atunci de multe ori: Dumnezeule, bine că nu mai știu ce a urmat.

 

Pentru dumneavoastră ce a reprezentat acel moment care despărțise clar apele atunci cum văzut încă din momentul condamnării comunismului în Parlament, în decembrie 2006?

Și eu am crezut atunci că se despărțeau apele. Am și alcătuit la editura unde lucram deja un volum intitulat Războiul de 30 de zile, din pozițiile celor care cereau suspendarea lui Traian Băsescu și ale celor care îl susțineau. Apoi apele s-au amestecat din nou. A urmat o anulare a acelei victorii, mai lente, dar mai temeinice decât fusese ea.

 

În 2013, într-un articol dedicat „neverosimilei fiinţe a Monicăi Lovinescu”, v-aţi întrebat, retoric, cum arată țara lăsată de ea în urmă și cum arată urma lăsată de ea în această țară? Dacă ar fi să răspundeți la ele acum, la aproape zece ani distanţă, cum ați descrie cele două situații?

Sigur e că nu am mijloacele conceptuale să descriu această țară, acum. De multe-multe ori mi-am spus că epoca noastră, „democratura” asta, cum i-a zis cineva, este infinit mai greu de analizat decât orice am trăit înainte și că mai ales acum ar fi nevoie de niște minți limpezi ca ale lor, dar mai ales animate de o nezdruncinată încredere, ca a lor, că trebuie mereu făcut ceva în ciuda faptului că nu mai există nicio speranță. Și de multe ori am avut o nevoie tragică de mintea lor pătrunzătoare și exersată ca să înțeleg ce se întâmplă. Cred că aș răspunde autocitându-mă: „Confuzia, oboseala, compromisul, în fine, neîncrederea în memorie, estompează, șterg cel puțin azi, această urmă. Dar cum ar fi fost oare [țara] fără această trecere a neverosimilei ei ființe printre noi?”

Cred și acum, ca și atunci, că ar fi fost și mai  confuză, și mai coruptă, și mai obosită și mai lipsită de speranță decât este. Și că o absență totală de modele și repere ne-ar fi fatală. Deși nu reușesc să cred că un popor moare așa de ușor, la așa de puțin timp după ce abia s-a născut. Dar nici nu exclud posibilitatea. Cred doar că ar fi tare rușinos, dacă nu chiar josnic, azi, când la doi pași de noi o țară martirizată  se apără eroic de agresorul ei, noi să dispărem pentru că nu mai avem o motivație de a exista. Și sper ca nici eu să nu mai apuc  asta. Fiindcă  frivolitatea, o frivolitate congenitală aș zice, în ciuda încercărilor,  și o memorie istorică atât de precară, ne predispun la asemenea scufundare lentă.

 

Citiţi şi:

Print Friendly, PDF & Email

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.