„Jurnalul esențial” al Monicăi Lovinescu, reeditat de Humanitas

Sursă foto: Arhivă Humanitas

Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu, aflat la a doua ediție, prima fiind în 2010, reprezintă o selecție, făcută de Cristina Cioabă, din toate cele șapte jurnale scrise între 1981 și 2002. Ceea ce i se oferă acum cititorului, spun editorii, este un concentrat de viață, asemenea esențelor de parfum greu de uitat, şi, în același timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.

 

Monica Lovinescu, Jurnal esenţial. 1981-2002, Ediţie îngrijită de Cristina Cioabă, Prefaţă de Ioana Pârvulescu, Humanitas, 2022, 544 pagini

„Redus la miez, decojit de redundanțe și de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile venețiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzișuri, frumos și curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înșine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puțini alții, vocația și, mai ales, vitejia lucidității și a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înșelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor și a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană și în același timp o «deformație» profesională de jurnalist corect, de om conștient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate”, spune Ioana Pârvulescu în Prefaţa pe care o semnează în această ediţie a Jurnalului Monicăi Lovinescu.

„Lucrul esențial pe care l-a înțeles Monica Lovinescu, afirmă Horia Roman Patapievici, „a fost acela că problema regimului politic nu e nici politică, nici morală, nici economică, nici administrativă: se referă la tipul de om pus în joc de producerea și reproducerea lui; ține de caracterul uman pe care un regim politic îl postulează. Și pentru că tipul de caracter pe care comunismul îl producea și reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere. Pe ele le căuta și după apariția lor tânjea. «Trăiți frumos» însemna, pentru ea, trăiți drept, trăiți în acord cu exigențele demnității. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viața Monicăi Lovinescu. Acesta a fost «curajul fizic în fața morții» pe care Monica Lovinescu l-a profesat toată viața.”

Monica Lovinescu (19 noiembrie 1923 – 20 aprilie 2008), jurnalistă şi critic literar, fiica lui Eugen Lovinescu şi a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, este cea mai importantă voce feminină a exilului românesc. Ea şi soţul său, Virgil Ierunca, au fost unele dintre cele mai iubite şi respectate figuri ale exilului românesc.

După absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti, în anul 1946, Monica Lovinescu a devenit asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul de Artă Dramatică şi a colaborat la diverse publicaţii (Revista Fundaţiilor RegaleKalendeVremeaDemocraţia lui Anton Dumitriu) cu pagini literare, cronică dramatică etc.

În acelaşi an, a obţinut o bursă a statului francez, plecând la Paris în condiţii de călătorie riscante. Imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I, a cerut azil politic în Franţa. În primii ani de exil a făcut diverse încercări regizorale. A Semnat capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard), a tradus câteva cărţi din româneşte, sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal şi, împreună cu Eugen Ionescu, a tradus din teatrul lui Caragiale în limba franceză. A colaborat deopotrivă la revistele de limbă română din exil: LuceafărulCaiete de dorFiinţa româneascăEthosContrapunctDialogAgora etc.

Din 1951 s-a dedicat activităţii radiofonice şi „ţării din gând”; realizând, până în 1975, emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză, iar din 1962 trecând la microfonul Europei Libere, unde va lucra ână în 1992, la închiderea postului. A avut emisiuni săptămânale ascultate cu enorm interes în România: cronica de carte de la Actualitatea culturală românească, precum şi Teze şi antiteze la Paris. În ajunul zilei sale de naştere, în 1977, a fost victima unei încercări de asasinare politică, actul fiind comis de către un terorist aflat în solda lui Nicolae Ceauşescu.

Într-un eseu relativ recent intitulat De ce contează Monica Lovinescu, Vladimir Tismăneanu, el înşuşi colaborator, un timp, al Radio Europa Liberă, scria că nu vede nicio exagerare în a spune că nicio altă transmisiune a Europei Libere nu a fost mai detestată și temută de către Ceaușescu decât cea purtând numele și vocea soților Lovinescu și Ierunca: „Vreme de decenii, Monica Lovinescu a luptat împotriva colectivismelor teroriste, înregimentării gândirii și capitulării morale. Patriotismul ei a fost luminat și generos. Mulțumită ei, intelectualii români au fost capabili să interiorizeze marile mesaje ale scrierilor unor Camus, Arendt, Kołakowski, Orwell, Soljenițîn, Cioran, Miłosz, Revel, Aron și lista este, fatalmente, prea scurtă. Spirit total dedicat modernității, deschis către polemicile cruciale ale secolului XX, Lovinescu a scris subtile eseuri despre ceea ce criticul american Lionel Trilling a numit cândva «răscrucile însângerate, acolo unde literatura și politica se întâlnesc». Vreme de ani de zile, pozițiile ei deschise întru apărarea scriitorilor disidenți și a rezistenței morale la totalitarism au provocat iritarea propagandiștilor de partid și a asociaților lor securiști. Începând cu 1967, publicațiile asociate cu cele mai turbate, ultranaționaliste și antisemite cercuri ale staliniștilor români au avut-o pe Monica Lovinescu drept țintă. În câteva ocazii, în anii 1970 și 1980, s-au comis atentate la viața ei. Pentru Ceaușescu și camarila lui, Lovinescu a simbolizat tot ceea ce detestau mai tare: pluralism, toleranță, ostilitatea la xenofobie, compasiune pentru victimele ambelor totalitarisme (fascist și comunist) și un angajament față de ceea ce putem chema «etica neuitării»”.

După 1990, cărţile Monicăi Lovinescu i-au fost publicate constant la Editura Humanitas, în principal cronicile literare citite la radio (şase volume de Unde scurte), precum şi cele scrise pentru România literară (volumul intitulat Diagonale), La apa Vavilonului este una dintre cele mai importante scrieri memorialistice de exil. Eseurile sale politico-istorice au fost antologate în volumul Etica neuitării (2008). De asemenea, în timpul vieţii, i-au fost publicate şase volume de Jurnale, urmate de ediţia postumă, într-un volum, intitulată Jurnal esenţial (2010) şi de Jurnal inedit 2001-2002 (2014). Monica Lovinescu a scris primul roman distopic din literatura română, Cuvântul din cuvinte, şi este de asemenea autoarea unui volum de Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler.

 

Print Friendly, PDF & Email

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.