Richard Sattinger, condamnat politic în anii 1970: „Nici noi, nici avocații noștri nu am putut vreodată să obținem o justificare scrisă a sentinței”

Richard Sattinger. Foto: Arhiva familiei Sattinger

Richard Sattinger a fost unul dintre deținuții politici ai României comuniste din anii 1970-1980. Fost director de producție al Combinatului Siderurgic Reșița, acestuia i s-a înscenat un proces penal pentru subminarea economiei naționale, cu un „verdict clar încă de la începutul procesului”, condamnare la moarte, pentru ca apoi, după proteste din străinătate ale Amnesty International, autoritățile să-l condamne la 18 ani de închisoare. Richard Sattinger, a fost eliberat după trei ani, tot în urma protestelor Amnesty International, pentru ca, în 1984, să i se permită emigrarea în Germania, după ce, cu doi ani înainte, fiii săi fugiseră din țară, trecând Dunărea.

Unul dintre copiii săi, Reinhard Sattinger, ne-a trimis o scrisoare pe care tatăl lui a redactat-o în anii 90. Acesta vrea astfel să facă publică povestea arestării și a detenției tatălui său, o parte petrecută în Penitenciarul Aiud, după ce a obținut accesul la dosarul acestuia la CNSAS, dosar care cuprinde 14 volume, în total 2734 de pagini plus o bandă magnetică, „material care confirmă în detaliu și fără echivoc textul tatălui meu”. Redăm mai jos, integral, textul scrisorii lui Richard Sattinger.

 

Condamnarea mea în anul 1974

Născut la 16 noiembrie 1928, la Timișoara/Banat, am fost arestat la 13 octombrie 1974, la Reșița, fiind inginer-șef și directorul de producție al Combinatului Siderurgic Reșița, de o brigadă specială a Securității din București, la ora 22, în apartamentul meu.

Din 18 octombrie 1974 până în 3 aprilie 1976 am fost închis în închisoarea parțial subterană a Securității de pe Calea Rahovei (din București – n.r.). Procesul la Tribunalul Militar Bucuresti a durat din mai 1975 până în septembrie 1975. Verdictul a fost clar încă de la începutul procesului: pedeapsa capitală. Acuzația a fost: subminarea economiei naționale (art. 165 din Codul Penal – crime contra securității statului). După proteste din străinătate (în principal din partea Amnesty International), verdictul a fost dat la 28 noiembrie 1975, cu 18 ani de închisoare, iar sentința a fost confirmată la 1 aprilie 1976 de Curtea Militară Supremă. Pe 3 aprilie 1976 am fost transferat la „Zarka”, zona pentru deţinuţii politici din Penitenciarul Aiud, prin stație intermediară la închisoarea colectivă de pe Calea Alexandriei.

La 21 iulie 1977 am fost eliberat, grațiat prin decret prezidențial (mulțumită eforturilor neobosite ale familiei mele, prietenilor din străinătate și în principal celor patru grupuri ale Amnesty International).

Pe 25 mai 1984, mie și soției mele ni s-a permis să emigrăm în Republica Federală Germania după șase ani de eforturi intense, după ce cei doi fii ai mei reușiseră să evadeze, peste Dunăre, în Germania, la 3 martie 1982.

 

Explicații suplimentare

Principalele motive și circumstanțe care au condus la arestarea și condamnarea mea au fost următoarele:

Aparatul de securitate umflat din România, precum și existența a patru tribunale militare teritoriale cu un tribunal militar suprem trebuiau să dovedească dreptul de existență conducerii partidului și statului și, uneori, trebuiau să manifeste activitate cu anchete și procese înscenate. Tendințele naționaliste tot mai puțin ascunse au dus la îndepărtarea constantă a neromânilor din pozițiile de conducere în industrie și comerț. A fost perioada „foamei de valută” din România, prima mare perioadă. Totodată, cei din Ministerul de Interne au vrut să demonstreze prin mai multe procese similare că și ei ar putea aduce valută străină în țară, în felul lor. Metoda a fost de fiecare dată aceeași: sacrificarea propriului specialist pentru a șantaja compania străină.

Am început ca inginer de furnal la Combinatul Siderurgic din Reșița din 1951 și am evoluat de la inginer de schimb la șef de secție furnal (1963) și inginer-șef în 1968. În perioada 1968-1974 am ocupat funcția de inginer-șef și director de producție și am reprezentat uzina în negocieri și întâlniri cu reprezentanții străini. Era aproape inevitabil să existe și contacte private, de exemplu cu reprezentantul companiei austro-americane Radex, Oskar Mauschitz. Că nu am întocmit note și rapoarte pentru Securitate despre conversațiile mele personale cu reprezentanții străini nu le-a plăcut deloc. În timpul arestării preventive am aflat că toate conversațiile mele de la birou și de acasă au fost interceptate și înregistrate non-stop. Anchetatorii de la Securitate mi-au arătat cu mândrie două stive (de aproximativ 60 cm înălțime) cu casete înregistrate. Așa că conversațiile și declarațiile mele, în care am criticat cultul de neîntrecut al personalității și glorificarea divină a președintelui Nicolae Ceaușescu și nemulțumirile și greșelile partidului și ale regimului au fost toate consemnate, s-a făcut aluzii la ele în decursul procesului, evitându-se însă de a le menționa în mod explicit. Dacă n-aș fi fost neamț, n-ar fi fost nicio arestare și nici un proces!

După cum reiese din dosarele de anchetă, domnul Oskar Mauschitz, care vizitase clienții companiei sale în România din 1961 și livra cărămizi refractare (cărămizi de crom-magnezit) companiilor industriale, a avut cel puțin 15-20 de contacte și cunoștințe similare cu specialiști români de la întreprinderi și de la Ministerul Metalurgiei, care, totuși, erau români și, prin urmare, nu au fost implicați în nici o acțiune judecătorească.

La arestare, când domnul Oskar Mauschitz fusese invitat la cină în apartamentul meu, o echipă specială de opt ofițeri ai de Securitate mi-a perchezitionat întregul apartament între orele 22 și 7 și totuși, după cum arată raportul de arestare, nu a găsit nici o dovadă. Ambasada Austriei la București, conducerea companiei și domnul Mauschitz, puțin familiarizat cu practicile mafiei Securității, au făcut greșeala capitală de a depune o sumă de 250.000 de dolari cauțiune pentru eliberarea reprezentantului Austriei (târguială începuse cu suma de 1 milion de dolari). De menționat că Radex AG a continuat să furnizeze în fiecare an cărămizi refractare în valoare de 8-10 milioane de dolari uzinelor metalurgice din România și, estimez, a recuperat cât mai repede costurile depozitului. Pentru a justifica reținerea celor 250.000 de dolari în țară s-a pregătit o expertiză de către neexperți (comisie nominalizată de Securitate) pe baza căreia am fost judecat. Diferitele etape ale ședințelor de judecată s-au desfășurat toate în fața Tribunalului Militar București și a Curții Supreme Militare. Numai funcționarii de la serviciile secrete și cei mai apropiați membri ai familiei au fost lăsați să fie de față, astfel încât niciuna dintre acuzațiile împotriva mea, care erau și teoretic inconsistente, să devină vreodată publice. Cu avocații mei (angajați de soția mea) am putut avea doar prima conversație pentru apărarea mea în faza primului termen de judecată. Aici, pentru prima dată, am putut să le demonstrez că toate acuzațiile au fost construcții teoretice, ceea ce i-a determinat să pledeze nu pentru circumstanțe atenuante, ci pentru eliberare. Contrar tuturor principiilor legale, am avut unul și același procuror în arest, el a fost procuror la instanța militară și tot în apel la Curtea Supremă Militară. Nici noi, nici avocații noștri nu am putut vreodată să obținem o justificare scrisă a verdictului, deoarece a fost tratat ca o chestiune secretă de stat. Arestarea și condamnarea mea nu au fost niciodată anunțate în nici o ședință de companie, articol de ziar, emisie de radio sau televiziune din România. Cazul meu a apărut doar în reportajele din ziare din Austria și Franța și în emisiunile repetate de la Radio Europa Liberă.

 

Addendum

Motivele, pe lângă relațiile oficiale ale contactelor private cu Oskar Mauschitz au fost următoarele: Întrucât am condus negocierile cu interlocutorii străini în cele mai multe cazuri, datorită funcției mele și ale cunoștințelor mele de limbi străine, m-au întrebat în toamna anului 1971, directorul general ing. Savu Constantin și secretarul de partid de atunci al Combinatului Siderurgic Reșița, Angheloiu. să cercetăm posibilitatea, cu ajutorul unuia dintre partenerii noștri de afaceri străini, să obținem ajutor umanitar pentru fiica de 13 ani a unuia dintre maiștrii noștri de la uzina de sinterizare a minereurilor. Copilul a fost grav rănit la un ochi de un coleg de clasă, în timp ce se juca la școală. Potrivit investigațiilor medicilor români, operația necesară pentru salvarea vederii a fost posibilă doar în străinătate. Întrucât o asemenea preocupare nu putea avea loc în cadrul protocolului oficial, au fost trei sau patru întâlniri la mine acasă în anii 1972-1974. Compania Radex, care ne furniza de peste 15 ani pietre speciale de arc pentru cuptoarele din oțel, a răspuns pozitiv acestei solicitări și a făcut posibilă operația pe cheltuiala lor (2.000 USD) în toamna anului 1973, la Viena. Întrucât m-am simțit obligat față de domnul Mauschitz, l-am invitat în apartamentul meu la cina pe 13 octombrie 1974. Întrucât Securitatea îmi urmărea fiecare mișcare de peste doi ani, ne-au arestat în acea seară, încrezători că ne vor putea condamna pentru vreo infracțiune. De la ora 23 până la 7, cele opt persoane din unitatea specială au jefuit tot ce se afla în apartament și, după cum se reiese din procesul-verbal de arestare, nu au găsit nimic incriminator. Contextul relației mele private cu domnul Mauschitz nu a fost niciodată recunoscut în mod explicit în timpul niciunuia dintre interogatorii și audierile de judecată, deoarece asta ar fi invalidat acuzația principală. Următoarele persoane au jucat un rol în cazul meu: șeful Securității județului Caraș-Severin la momentul arestării mele era generalul Lințu Dan. Secția specială (Grupul special de anchetă al securității București) era condusă de un colonel (sau general) Vasile (căreia îi făcea mare plăcere să mă amenințe în mod repetat cu pedeapsa cu moartea). Din câte am putut afla, a fost arestat după căderea lui Ceauşescu. Legiștii și ofițerii de Securitate care m-au interogat timp de 18 luni: colonelul Bistran, maiorul Gordan, maiorul Videcan. Între timp, am fost interogat timp de patru zile de ministrul adjunct al Securității din Ministerul de Interne, Doicaru. Procuror militar in toate cazurile a fost colonelul Ștefănescu. Președintele Tribunalului Militar București a fost colonelul Sitaru. Șeful închisorii din Aiud în anii 1975-1977 era colonelul Oarga, iar maiorul Lazăr și locotenentul Biro erau responsabili de supravegherea deținuților politici.

Richard Sattinger, spre sfârșitul anilor 1970. Foto: Arhiva familiei Sattinger

Amintiri din închisoare

În România, în perioada 1966-1984, aproape toţi deţinuţii politici au fost internați în închisoarea de la Aiud pe durata mandatului lor, după ce au fost condamnaţi. Conform noului cod penal românesc, toate activitățile de opoziție politică au fost considerate acțiuni contra securității statului. Organele de stat susțin mereu că în România nu există deținuți politici, ci doar persoane care se fac vinovate de infracțiuni contra securității statului. Cei condamnați pentru tentativă de fugă din țară în această perioadă nu au fost încadrați drept deținuți politici și au fost deținuți în principal în închisorile Gherla, Timișoara sau Craiova, alături de cei condamnați pe diverse motive apolitice.

Penitenciarul Aiud este un complex antic cu mai multe curți înconjurate de ziduri înalte, instalații de securitate și turnuri de veghe. Nu se cunoaște nici o încercare de evadare reușită din această instituție în ultimii 20 de ani. Numărul deținuților a variat între 800-2000, dintre care 30-120 erau deținuți politici. Diversele clădiri și curți găzduiau ateliere în care lucrau majoritatea prizonierilor. Totul a fost organizat în așa fel încât veniturile din această muncă să acopere întregul cost al hrănirii prizonierilor, salariile gardienilor, conducerea închisorii și practic întreaga conducere a închisorii.

Deţinuţii politici au fost găzduiţi într-o a treia curte a acestei instituţii, o clădire veche lungă numită „Zarka”. Această clădire (probabil din anii 1820-1840) este formată dintr-un subsol, parter şi un etaj. La parter şi pe etajul 1 este un culoar continuu, unde pe fiecare parte sunt aliniate aproximativ 20-22 de celule. Peretii, care au grosimea de aproape un metru, sunt umezi. Fereastra, în fiecare celulă amplasată deasupra înălțimii unui om, are două rânduri de gratii și o plasă de sârmă. Până la începutul anilor 1970, obloanele de lemn blocau cantitatea redusă de lumină naturală care putea pătrunde. După ce ministrul de Interne de atunci, Onescu, a inspectat închisoarea, obloanele de lemn au fost scoase după plângerile deținuților. Celulele, ale căror dimensiuni estimate erau de circa 2,80 m lățime, 3,60 m lungime și 2,30 m înălțime, erau mobilate cu 4-6 paturi de fier, stivuite dublu sau triplu, o măsuță de lemn, o bancă scurtă de lemn, o sobă mică de fier, două cuve din lemn (capacitate 25 litri) cu capac din lemn. Unul era destinat depozitării apei de băut, celălalt a servit ca toaletă. De două ori pe zi (dimineața la 6 a.m. și seara între 18 și 20) aveam voie să golim, curățim și să umplem cu apă proaspătă în zece minute WC și spălat (una și aceeași cameră, fără partiție). Atunci trebuia să ne spălăm în mare grabă și să ne ușurăm. Era doar apă rece, care era prinsă într-un jgheab lung de tablă. O dată pe săptămână erai dus într-o cameră cu podea de ciment de la parter pentru un duș cu apă caldă. În celulele de pe paturile de fier zăceau o saltea de paie, un cearșaf, o pernă mică și o pătură veche cenușie. Eram îmbrăcați în pantaloni și jachete vechi, uzați, rupti parțial de prizonier, sub care aveam voie să purtăm propria noastră lenjerie. Nu erau permise pijamale (pijamalele erau considerate un lux). Puteai dormi doar în lenjerie intimă. Repausul nocturn de la 22 la 6 a fost respectat. O dată pe lună părul a fost tuns la o lungime de 2 mm. Toate lucrurile noastre constau într-un sac de pânză, în care aveam voie să avem o periuță de dinți, un săpun, chiloți, o cămașă, două perechi de ciorapi și o batistă, nimic mai mult. Eram bărbieriți de două ori pe săptămână de unul dintre noi, care întotdeauna trebuia să predea imediat temnicerului toate ustensilele de bărbierit.

Mâncarea era distribuită de trei ori pe zi. Dimineața la ora 6:30 un vas cu apă caldă cu înlocuitor de cafea, în jur de 50 g de dulceață și rația zilnică de 350 g de pâine (neagră). La amiază era o ciorbă, vreo 150-200 g prăjituri de porumb (pentru mulți, necomestibile) și felul doi. Mâncarea a fost servită pe farfurii de aluminiu și mâncată cu linguri de aluminiu colectate după fiecare masă. Nu erau cuțite și furculițe. Prânzul a constat din supă (alternativ făcută din cartofi, fasole, varză, roșii sau ceva bulion maro indefinibil) și o a doua farfurie de mâncare, care de ani de zile fusese făcută fie din legume din cartofi, fie din orz perlat gătit în apă, sau înfricoșătoarea varză acră, legume din fasole uscată sau macaroane goale. Un ulei gras rânced galben sau roșcat a fost apoi adăugat adesea în supă sau felul al doilea. Bucățile mici de carne sau grăsime nu erau aproape niciodată vizibile. Dacă unii se rătăceau în bucătărie și în recipientele cu alimente, erau „pescuiți” în timpul transportului de către deținuții închiși pentru furt sau alte infracțiuni de drept comun. Cina a constat aproape exclusiv din orz fiert în apă. În cinci sau șase seri pe lună, spre schimbare, se punea gris sau orezul fiert în apă fără alte adaosuri. Nu au fost niciodată legume proaspete, niciodată fructe, lapte, brânză, cârnați, salată.

Înainte de anii 1970, celulele de la parter erau folosite și ca spații de cazare. De atunci însă, majoritatea celulelor au fost transformate în ateliere, iar încăperile de la subsol în încăperi de depozitare. Aici, cei mai mulți dintre prizonierii politici lucrau în condiții primitive și cu unelte rudimentare, făcând diverse cutii de lemn și arcuri spiralate din sârmă de oțel pentru inserții de pat și canapea. Normele de lucru aici au fost stabilite atât de înalte încât nu puteau fi îndeplinite decât în cazuri foarte rare. Deținuții cu pregătire academic-tehnică erau angajați într-un birou de proiectare și desen și astfel asigurau desenele tehnice și schițele de producție pentru toate produsele diferitelor ateliere. În majoritatea anilor, în această cameră lucrau 5-8 prizonieri. Apoi a fost un atelier de electricitate pentru deținuții politici dotați tehnic, în care erau angajați și 4-6 deținuți. S-a calculat venitul lunar al deținuților care lucrează. 10% din aceasta a fost repusă într-un cont de economii pentru prizonier. Acești bani i-au fost plătiți când a fost eliberat. Programul de lucru a fost stabilit de la 7 la 13 și de la 14 la 17 sau 18. Mulți dintre deținuții care lucrau în biroul de proiectare sau desen și în atelierul de electricitate au cerut să li se permită să lucreze până la ora 20 pentru a nu sta în celulă.

Duminicile erau zilele cele mai grele, stăteai toată ziua pe marginea de fier a patului. Puteai citi ziarul oficial al guvernului, „Scȃnteia”, și cărți care păreau a fi utile pentru construirea socialismului și a societății comuniste. Am folosit primele plimbări de treizeci de minute după-amiaza în curtea împrejmuită din fața celulelor, când era încă soare, pentru a ne dezveli corpul superior și a face puține exerciții de gimnastică sau alergare. Ni s-a interzis atunci să facem acest lucru, iar din moment ce nu ne-am lăsat descurajați de la aceste exerciții, plimbarea obligatorie era programată de la 6.30 până la 7, când soarele încă nu bătea în curte.

Patru persoane erau de obicei găzduite într-o celulă. Uneori au fost și șase, ca hărțuire: acest lucru a dus la lipsă de aer și probleme de somn, mai ales vara. Cam o dată la două luni, prizonierii erau mutați în alte celule împreună cu alți deținuți. Conviețuirea împreună într-un spațiu restrâns a fost una dintre cele mai dificile probleme pentru mulți. Simțurile auzului și mirosului sunt în mod constant copleșite. S-a acumulat agresivitatea, care putea izbucni din cele mai neînsemnate motive și ducea la conflicte grave. Uneori, sâmbăta seara sau duminica dimineața, și mai rar o dată pe săptămână seara, grupul deținuților politici era condus la o emisiune de televiziune de 60-90 de minute. Când grupul nostru a fost condus de la o curte la alta și s-a apropiat un grup de condamnați de rând, au fost nevoiți să se întoarcă la comandă pentru a nu ne vedea. Apoi, doar pentru distracție, toți au spus în refren: „Atenție, vin americanii”. Drepturile deținuților au fost ajustate la numărul de ani de închisoare aplicați în pedeapsă, după principiul: cu cât pedeapsa era mai lungă, cu atât mai puține beneficii. Deținuții politici care fuseseră condamnați la mai mult de zece ani au fost cei mai afectați. Această categorie de „dușmani ai statului” avea voie doar să trimită sau să primească corespondență de acasă, să primească un colet de hrană de 5 kg și să poarte o conversație de 20 de minute cu o rudă o dată la trei luni. Prin depășirea normei de muncă și comportament exemplar se putea obține și una dintre cele trei beneficii lunar aprobate de administrația penitenciarului.

Penitenciarul avea și o infirmerie cu aproximativ 12-20 de paturi, în care un medic și un paramedic din rândurile deținuților erau responsabili de îngrijire. Dintre deținuții politici, dipl.-ing. Lang a murit de insuficiență cardiacă în 1974, iar dipl-ing. Ascher a murit din cauza unor complicații intestinale, în 1977. Cazurile grave de îmbolnăvire erau de obicei transferate la Spitalul Central de Deținuți din București sau Închisoarea Jilava. A existat și un cabinet stomatologic improvizat, în care cazurile cele mai urgente și tratamentele stomatologice simple erau efectuate de o femeie stomatolog. Acest dentist (soția guvernatorului închisorii) era și ea bolnavicioasă. Chiar a făcut tot ce a putut în condițiile date și mulți dintre foștii prizonieri își amintesc cu recunoștință de munca ei plină de sacrificiu.

După demiterea ministrului de Interne Drăghici, orice agresiune fizică sau tortură a deținuților politici a fost interzisă și au fost semnalate puține încălcări ale acestui ordin. Dacă nu respectai regulile închisorii, puteai fi pedepsit chiar și din cele mai mici motive, cum ar fi pierderea beneficiilor de mai sus, interdicția de a lucra, izolarea, închisoarea etc. În închisoare, trebuia să stai toată ziua în închisoare, o celulă cu podea de ciment, și nu aveai voie să stai jos. Seara se dădea jos de pe perete un pat de lemn (etajat), pe care trebuia să dormi echipat cu doar o pătură. Singura mâncare pe care o primeai o dată la două zile a fost apă și pâine și doar din două în două zile meniul normal, deja descris. În anii 1972-1975 un întreg grup de deținuți politici (printre ei și dr. Ighișan) fusese ținut în aceste condiții timp de un an pentru că în cutiile de ambalaj făcute de deținuți au fost descoperite mesaje despre condițiile închisorii către rudele aflate în libertate. Majoritatea celor pedepsiți în acest fel au rămas împovărați cu probleme grave de sănătate. O dată pe lună, directorul închisorii sau adjunctul său țineau audiențe la care puteau fi formulate plângeri sau cereri. Unii dintre deținuții politici au încercat apoi să-și pună în aplicare drepturile cerând să li se dea pixuri și hârtie pentru a cere autorităților superioare ale țării o rejudecare a cazului lor. Alții au încercat să-și scurteze pedepsele făcând apel la clemență. Așa-zise percheziții neașteptate aveau loc aproape săptămânal, în celulă și la locul de muncă. În această procedură trebuia de obicei să se dezbrace pentru ca așa-numita percheziție corporală să poată fi efectuată mai ușor. Se căutau în principal unelte de scris ascunse, scrieri, unelte, cuțite, lucruri de bărbierit etc.

Orele de vorbitor cu rudele puteau avea loc doar în anumite zile ale lunii (ordinea alfabetică a celor admiși). Ai fost apoi dus sub pază într-o clădire de lângă poarta din față. În timpul conversației, erai despărțit de rude sau de familie printr-un dublu despărțitor, a cărui parte inferioară era din cărămidă, iar partea superioară din plasă de sârmă. Caporalul de serviciu mergea în sus și în jos pe culoarul dintre cele două despărțitori. Puteai vedea și vorbi doar prin cele două plase de sârmă la înălțimea umerilor la o distanță de aproximativ 1,20 m. De menționat este hărțuirea constantă la care ai fost supus de către gardienii închisorii (au lucrat în trei schimburi). Acești oameni aveau oricum un complex de inferioritate față de noi, cu facultate, și au fost total deformați de anii de această profesie amețitoare și de intimidarea constantă a deținuților. Fiecare dintre ei a impus ca salteaua din paie și pătura să fie aranjate după forme geometrice diferite. După bun plac și la discreție, podeaua trebuia curățată, toaleta și camera de duș trebuiau curățate și trebuia făcut apel nominal.

Cu câtă stăpânire și umor reușești să faci față unei astfel de șederi în închisoare, nu se poate evita să suferi și multe ore amare și umilințe.

München, octombrie 1994

 

Citiți și:


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. 26 septembrie 2023

    […] Richard Sattinger, condamnat politic în anii 1970: „Nici noi, nici avocații noștri nu am putut … […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.