Fasciști versus masoni
În viziunea lui Hugo Pratt, întâmplările din Fabulă venețiană au caracter secret, iar personajele sunt entități absconse, purtătoare de mistere. Veneția însăși e un oraș enigmatic. Din multitudinea de straturi ce compun această realitate difuză, Corto Maltese se intersectează cu trei zone marcate de esoterism.
Mai întâi, cu masonii, în spațiul de activitate al cărora nimerește pe neașteptate. Mai apoi, prin întâlnirea cu Hipazia, sunt ridicate câteva din vălurile esoterismului neo-platonician. În fine, prin revelații mai mult sau mai puțin fortuite, Corto ajunge și în teritoriul Cabalei, descifrând semne și făcând deducții spectaculoase. Dar asta nu înseamnă că el e un inițiat. În Fabulă venețiană, îl găsim în postura căutătorului de comori, a omului de acțiune și a individului bine informat asupra lumii pe care o străbate.
Trebuie menționată și stratagema la care recurge autorul pentru a conferi dinamism demersului ficțional. Ținta căutărilor o constituie, cum am spus deja, giuvaerul numit „Clavicula lui Solomon“. Dar piatra prețioasă reprezintă doar o etapă dintr-un itinerariu nesfârșit, marcat de identificarea de noi și noi secrete. Obiectul magic conține un mesaj abscons, o formulă magică. „Claviculă“ înseamnă, în limbajul inițiaților, și lucrare ocultă, adică loc în care se află dezlegarea tainelor, și relevare a drumurilor spre tărâmurile magice.
Plasa în care se vede prins Corto Maltese nu e însă rețeaua de primejdii fizice care-l pândesc de obicei pe aventurier. E vorba și de capcane care încearcă să-i paralizeze mintea. Hugo Pratt a surprins cu exactitate lumea paranoică a fascismului, cu violențele ei gratuite și cu obsesia față de un așa-zis „transcendent“ prin intermediul căruia politicul își atingea scopurile.
Esența anti-modernă a acestor activități e cât se poate limpede exprimată de acțiunile care vor urma. Căutarea „omului providențial“ constituia un punct de încheiere al unui drum în care decadența urma să fie înlocuită de o valoare superioară, sub conducerea liderului politic ce juca rolul de Mare Preot.
Congresele diverselor mișcări esoterice erau la fel de frecvente ca întâlnirile de partid. Intelectuali precum Julius Evola, în Italia, sau Alfred Rosenberg, în Germania, luptau din răsputeri pentru a da un veșmânt „științific“ elucubrațiilor despre superioritatea unor rase. Antisemitismul și aversiunea față de masoni mergeau mână în mână, ceea ce denotă și simpatia instinctivă resimțită de societățile secrete venețiene față de evrei. Eroul nu putea fi de partea brutelor care, în numele unui ideal cețos, invocau zeitățile întunecate ale trecutului idealizat pentru a distruge un prezent ce nu corespunde intereselor și nebuniei lor.
Pe de altă parte, Corto Maltese aplică în acțiunile sale metode ce nu diferă cu nimic de cele ale oponenților săi. Și în aventurile anterioare, și în cele care vor urma (vezi Casa aurită din Samarkand), marinarul va intra în coliziune cu preocupările unor secte. Atunci când acestea aveau scopuri politice, recursul la violență era inevitabil. Ceea ce-l distinge pe erou e faptul că refuză, de fiecare dată, implicarea de partea unui sau altuia dintre combatanți. El e individualistul prin excelență, plasat la o distanță prudentă de activitățile „crimei organizate“.
Chiar atunci când, constrâns de împrejurări, comite gesturi extreme, Corto știe că asasinatul era ultima soluție, concluzia inevitabilă a unui șir de procese pe care eroul s-a străduit să le amâne ori chiar să le anuleze. Bazându-se pe câteva exemple din seria publicată în revista „Pif“, Joël Gregogna introduce o nuanță extrem-psihanalitică pentru a explica derapajele sângeroase ale biografiei lui Corto Maltese: „Să observăm de asemenea că Hugo Pratt își plasează eroul într-o lume fictivă și că fiecare dintre «victimele» acestuia nu reprezintă decât una din propriile lui pulsiuni înfrânte“ (Gregogna, 2008: 95).
Hugo Pratt a fost un om cu certe vederi de stânga. Și totuși, în Fabulă venețiană el nuanțează în mod surprinzător percepția asupra fascismului. Există, desigur, împrejurarea că el se referă la o epocă în care Mussolini și ai săi încă nu-și dăduseră măsura nebuniei. Dar e cert că, prin intermediul lui Corto Maltese, Pratt face distincția între militanții de rând și capetele înfierbântate de la vârful partidului. Stevani își precizează destul de limpede poziția, atunci când ia în zeflemea o faimoasă deviză mussoliniană: „N-o să fac tâmpenia obișnuită de a-ți spune că «cine nu e cu noi e împotriva noastră».“ Această lozincă, asumată și de comuniști (dacă nu cumva fasciștii au împrumutat-o de la aceștia!) e esența gândirii totalitare. Stevani se relevă a fi un fascist naiv. El crede că va sosi ziua în care deciziile vor fi luate de membrii de rând ai partidului, și nu de cei înscăunați la putere. E greșeala tipică a celor care se pun în slujba ideologiilor extremiste, dar, atunci când lucrurile se deteriorează, caută motivații pentru proasta punere în practică a „înaltelor idealuri“. De aici provine și înțelegerea unilaterală a ideologiilor care duc la totalitarism. Ideile originare sunt împachetate, întotdeauna, în culori optimiste, având ca punct central binele „poporului“.
În scurtă vreme, liderul și camarila schimbă cu o sută optzeci de grade discursul și instaurează dictatura. Așa se explică și aspectul caricatural al totalitarismului: el poate fi descris cu ușurință și demontat în cele mai mărunte componente ale sale. Contează, desigur, contextul și aria geografică de aplicare a acestor ideologii. În cazul fascismului italian, s-a vorbit chiar de „un aspect paradoxal, atât în ceea ce privește brutalitatea, cât și progresul, de la miturile marșului asupra Romei, al Imperiului renăscut, al mlaștinilor desecate, al trenurilor care ajungeau la fix. Situația corespundea, de fapt, perspectivei lui Uomo qualunque, «omul oarecare» de după război, asupra trecutului țării sale“ (Gregogna, 2008: 99). Mussolini a vorbit, într-un faimos discurs rostit la Udine, despre necesitatea disciplinei de fier. El considera că „violența nu e imorală“ și nu ezita s-o propună ca metodă de a-și atinge scopurile politice: „Le contestăm dușmanilor noștri dreptul de a se plânge de violența noastră. Există o violență care eliberează și o violență care înlănțuie. Există o morală și o violență stupidă și imorală. Violența trebuie adaptată necesității momentului, și nu făcut din ea o școală, o doctrină, un sport.“
În realitate, fascismul tocmai la asta s-a rezumat: la consolidarea unei doctrine prin mijloace contondente. Tinerii adepți ai lui Mussolini întâlniți de Corto Maltese ilustrează „fascismul musculos“ prin care încercau să-și impună autoritatea. Lor le e contrapus, într-o manieră destul de simplistă, de altfel, „fascistul bun“, ilustrat de figura lui Gabriele d’Annunzio.
Portretul personajului real nu e, totuși, lipsi de complexitate. Elena Văcărescu l-a înfățișat în culori vii, contrastante și, desigur, contradictorii: „Nu era nici Faust, nici Mefisto, nici Don Juan și totuși cineva foarte atrăgător și într-un anume chip, ce-mi apărea ca un solo într-o simfonie interpretată de o invizibilă orchestră. Ființa insignifiantă de la prima vedere degaja armonie și întruchipa, în modul cel mai firesc din lume, stări de taină, idile abandonate, melancolia despărțirilor. Frazele-i pătrunzătoare, grăite cu grabă, purtau în ele un sens de adâncă umanitate“. (Văcărescu, 1989: 103).
În Fabulă venețiană, d’Annunzio aparține penumbrei venețiene. El e mai mult un mediator între lumi incompatibile (adică între cea a lui Corto Maltese și a amicilor săi și cea a junilor fasciști) decât un participant decisiv în derularea evenimente lor. Prezența lui exclusiv nocturnă subliniază latura romantică a personajului. Poetul știe cum trebuie abordați adepții lui Mussolini: folosind un ton paternalist și descurajându-i să recurgă – cel puțin pe moment – la violență. Probabil că experiența de mason i-a folosit pentru a se impune în fața unor haidamaci care mizau pe forța fizică, nu pe inteligență. Cel puțin unul dintre ei, Stevani, era și el membru al societății secrete, astfel încât gradul masonic superior al lui d’Annunzio s-a dovedit decisiv.
Merită menționat, cu caracter anecdotic, faptul că lui d’ Annunzio i s-a oferit, de la bun început, gradul suprem, treizeci și trei – ceea ce ridică, cel puțin, problema caracterului inițiatic, adică de apropriere treptată a secretelor, al masoneriei. Procedeul atribuirii directe a gradului se numește sub spadă și e o prerogativă a Marelui Maestru.
Chiar înaintea preluării puterii de către fasciști, asocierea lor cu ideea de violență era un fapt banal. Credința că ei reprezintă o grupare primejdioasă a fost intens propagată. În Fabulă venețiană, ea e exprimată cât se poate de limpede de librarul Schulz: „Stevani face parte din Serenissima, iar cei din Serenissima sunt primejdioși.“ Cum Mussolini însuși era mason, asocierea dintre fascism și masonerie a fost ușor de făcut.
La fel de directe erau și mesajele fasciștilor după 1938. Unul din cele mai răspândite afișe din timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu lăsa niciun dubiu asupra direcției în care se înscrisese partidul care se voia al clasei muncitoare. El stătea sub semnul svasticii și al ideologiei lui Hitler și conținea următorul îndemn mobilizator: „Muncitori italieni, înrolați-vă! Marea Germanie o să vă aibă în grijă!“ Așa se explică, probabil, și faptul că în societățile clandestine italiene ale perioadei se găseau, de-a valma, și visători hrăniți cu miturile Romei Imperiale, și indivizi primitivi, pentru care arma ideologică cea mai importantă era măciuca și, la rigoare, revolverul.
___________
Gregogna, Joël, 2008, Corto l’initié, Paris, Éditions Dervy.
Văcărescu, Elena, 1989. Memorii. Selecție și traducere din limba franceză de Aneta și Ion Stăvăruș, Cluj-Napoca, Editura Dacia.
Articol publicat și în România literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Un comentariu
[…] Fasciști versus masoni […]