Decembriştii sau revoluţia ratată

În cărţile de istorie sovietice, decembriştii sunt elogiaţi ca martiri şi ca întemeietori. Leninismul se descrie ca împlinirea, dialectică, a visului lor de libertate. Sacrificiul lor anticipează sacrificiul comunist. Deformaţi până la caricatură, decembriştii sunt anexaţi edificiului propagandistic. Cuvintele lor sunt mutilate, ideile lor, amputate: ceea ce se naşte este imaginea pe care veacul comunist o impune asupra mişcării lor. Asemeni lui Herzen, decembriştii sunt confiscaţi de regimul ce construieşte o citadelă a minciunii de stat. Revoluţia lor ratată este, în cartea URSS, primul semn al lui Octombrie.

 

Decembriştii sunt, în istoria intelectuală şi politică a Rusiei, un capăt de drum şi un început,  iar imaginea lor este cu mult mai nuanţată decât literatura de partid şi de stat a socialismului real a putut sugera. Ei sunt un capăt de drum în măsura în care acţiunea lor nereuşită de detronare a lui Nicolae I, în decembrie 1825, este cea din urmă încercare de lovitură de stat din seria politicii ruse. Căci cel mai mai pericol cu care se poate confrunta un ţar este chiar cercul nobiliar care îl înconjoară. În absenţa unui mecanism de limitare a puterii, asasinatul şi conspiraţiile sunt unicele căi prin care deţinătorul puterii absolute poate fi înlăturat.

Regicidul este una dintre specialităţile Rusiei imperiale. Ecaterina cea Mare şi nepotul ei, Alexandru I, îşi datorează tronul îndepărtării precedesorilor lor. Soţia îşi elimină soţul, iar fiul  tatăl. Cronica ţarilor din Rusia evocă vremurile lui Ivan cel Groaznic, dincolo de lustrul înşelător al luminilor. Priviţi astfel, conspiratorii de la 1825, aproape toţi aristocraţi, sunt parte din această serie istorică. Ei nu creează o revoluţie, în accepţiune europeană, ci se servesc de o lovitură de palat care va eşua.

Dar decembriştii nu sunt doar un capăt de drum , ci şi un început, fiind preludiul unei alte istorii ruse, aceea a revoltei, a sacrificiului, a martirajului. Ei trec mai departe, fondând o tradiţie care îl va fascina pe tânărul  Herzen. Decembriştii ţintesc cu mult mai departe decât cei ce, în trecut, au schimbat şi ucis ţari. Ei sunt primii revoluţionari pe care Rusia îi va cunoaşte, iar tragedia care urmează aventurii lor  modelează un întreg destin istoric.

Decembriştii sunt fiii anului 1812. Aristocraţi şi ofiţeri, ei sunt marcaţi de teribila încercare a  invaziei franceze şi de eroismul mesianic trezit de aceasta. Decembriştii se nasc în mediul pe care reformele, oricât de timide, ale lui Alexandru I îl  fac posibil. Imaginea unei alte Rusii, mai puţin represive şi mai luminate, pare, în aceste momente, una deloc improbabilă.

Contactul cu Occidentul acţionează ca un catalizator. Societăţile europene proiectează imaginea unei guvernări contrastând cu severitatea de cnut a Imperiului Rus de acasă. Tentaţia imitaţiei  revoluţionare se naşte în aceste momente în care ofiţerii ruşi inaintează spre Paris. Identitatea lor este modelată de aceşti ani. Oroarea iobăgiei şi încremenirea ţarismului le apar ca inacceptabile. Înlăturarea lor devine ţinta asumată de cei ce întemeiează  organizaţiile subterane.

Decembriştii sunt radicalizaţi, în acţiunea lor conspiratorială, de prăbuşirea speranţelor ivite din acest interval ce se dovedeşte a fi unul înşelător: ţarul reformator devine ţarul opresor, iar toate eforturile de a codifica schimbarea, sub impulsul lui Speranski, sunt abandonate. Ordinea cazonă redevine stilul de guvernare imperial.

Decembriştii sunt, mai cu seamă graţie prezenţei poetului Rîleeev, romantici, iar romantismul lor este afin cu acela al unei întregi generaţii care, de o parte şi de alta a Atlanticului, aspiră la  eliminarea absolutismului, imaginând, oricât de vag , un alt viitor. Admiratori ai Statelor Unite, cititori ai Declaraţiei de independenţă, privind cu admiraţie, dar şi cu rezervă, modelul federal american, decembriştii sunt mişcaţi de aceeaşi energie care îl animă şi pe Simon Bolivar în odiseea sa americană. Ei sunt, în termeni politici europeni, conspiratori ce subminează temelia “Sfintei alianţe” şi  pot fi înţeleşi doar daca îi raportăm la cei care, în Italia, în Franţa sau în Germania, urmează acelaşi drum al asocierii secrete.

Romantici şi nebuloşi, fascinaţi de libertatea trecutului rus idealizat, dar şi motivaţi de propriile lor lecturi, decembriştii sunt, din  punct de vedere intelectual, un autentic continent, unul la nivelul căruia se pot regăsi elementele şi dilemele care vor marca imaginarul rus. Există, în cadrul mişcării lor, o ramură liberal-conservatoare ce propune o abordare de tip monarhic şi parlamentar, pregătind emanciparea iobagilor, după cum, prin Pavel Pestel, se simte suflul iacobinismului ce prefigurează anul 1917.

Figura lui Pestel este, din toate punctele de vedere, figura cea mai stranie şi vizionară.  Viziunea lui Pestel este aceea a unei dictaturi ce trebuie să urmeze înlăturării ţarului. Pestel este un amestec, deloc paradoxal, de radicalism republican şi de naţionalism rus. Proiectul său este centralizator şi mai degrabă ostil aspiraţiilor poloneze. Căci relaţia cu Polonia şi cu celelalte naţiuni slave este unul dintre punctele de ambiguitate ale decembriştilor. Deşi  apropiaţi de Adam Mickiewicz în exilul său, decembriştii sunt rezervaţi în schiţarea unui viitor  care să includă  Polonia restaurată.

Decembriştii sunt, aşadar, oamenii unei răscruci istorice. Organizatori ai unei lovituri de stat,  dar şi revoluţionari care aspiră la refondarea Rusiei, prin îndepărtarea autocraţiei. Romantici,  ei trăiesc revolta şi represiunea care survine eşecului acesteia cu nobleţea unor personaje byroniene . Decembriştii devin, în moarte sau în exil,  parte a unui panteon al devotamentului şi al curajului.

Mitologia decembristă, confiscată în era sovietică şi malformată dialectic, este una din paginile în care elanul romantic îşi află o expresie memorabilă, destinată a supravieţui peste timp. Execuţiile nu sunt singura încercare cu care se confruntă decembriştii: deportarea, munca silnică, exilul sunt pedepsele pe care Nicolae I le rezervă lor.

Vreme de aproape trei decenii, până la amnistia lui Alexandru al II-lea, decembriştii sunt persecutaţi cu  ferocitatea birocratică pe care Rusia ţaristă o lasă moştenire Rusiei sovietice. Dar decembriştii reuşesc să-şi făurească legenda, o legendă care nu se poate închipui fără devotamentul femeilor ce aleg să li se alăture. Soţiile de decembrişti, cele care nu abandonează şi nu uită, cele care rezistă, anunţă pe acele soţii şi fiice evocate de Anna Ahmatova în paginile ei, astfel cum aşteaptă, tenace şi înlăcrimate, pe cei care dispar în  teroarea stalinistă.

Decembriştii nu pot şi nu trebuie să fie reduşi la imagine de manual sovietic cu care generaţii întregi au fost familiare. Romantici, (iar  destinul lor îl include, fie şi indirect, pe cel al lui Puşkin), visători, nebuloşi, locuiţi de un elan al libertăţii, inamici ai autocraţiei, decembriştii sunt parte a unui continent  occidental de sensibilitate şi de idei. Tragedia lor este un punct de cotitură. Aceasta este  cea din urmă lovitură de palat, dar şi preludiul unei mişcări revoluţionare. Impasul lor ilustrează impasul Rusiei înseşi, prinsă între despotismul statului şi letargia politică a celor mulţi. Drama decembriştilor  anticipează vremurile ce vor veni, peste un secol, teribile.

 

Articol publicat şi pe Contributors.

Print Friendly, PDF & Email

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.