Trei decenii de la Revoluţie

Un regim totalitar esenţial nereformat precum cel din România lui Ceauşescu nu se poate prăbuşi fragmentar, gradual, non-violent, fără încleştări de forţe între cei aflaţi la putere şi cei fără de putere.

În octombrie 1956, la Budapesta, Armata a trecut instantaneu de partea revoluţiei. General Pal Maleter avea să fie executat în iunie 1958 pentru participare la “complotul contra-revolutionar” condus de Imre Nagy.

Funestul binom Partid-Securitate era cu desăvârşire controlat în România de cuplul dictatorial şi de oamenii lor de încredere. Toate balamalele şandramalei numite “societate socialistă multilateral-dezvoltată” scârţâiau agonic şi rău prevestitor. Duhul nemulţumirii născuse o imensă stare de aşteptare. Putea oare să mai dureze? Greu de răspuns. Câteva săptămâni, poate câteva luni.

Estul şi Vestul vedeau în ţăcănitul paranoic de la Bucureşti un personaj minabil, lamentabil, absolut ridicol. Nomenclatura se săturase de isteriile dictatorului şi de aroganţa analfabetei sale consoarte. În spatele cortinelor se pregătea prăbuşirea. Dar jocurile regizorale au fost zădărnicite, pentru un scurt timp, de revolta spontană de la Timişoara. Zilele dictaturii erau numărate.

Masacrul de la Bucureşti din noaptea de 21 spre 22 decembrie s-a combinat cu degradarea mentală a lui Ceauşescu. Cum puterea fusese concentrată în chip absolut în mâinile sale, deciziile aberante au catalizat năruirea regimului. Timp în care se murea şi se spera. Era confruntarea dintre speranţa libertăţii şi opusul ei, dorinţa de a salva sistemul cu mici retuşuri şi minime concesii. Unii voiau să spargă lanţurile. Ceilalţi urmăreau să le facă mai puţin insuportabile. Era vorba de un conflict ireconciliabil ale cărui consecinţe le trăim şi astăzi…

Articol publicat şi pe blogul lui Vladimir Tismăneanu.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News