Memoir. Trei de la Editura Trei

Memoir-ul e o linie editorială care e, fapt îmbucurător, tot mai consistent susținută de casele editoriale de la noi. Adesea, prin traduceri foarte inspirate. Un studiu de caz fericit: Editura Trei. Trei cărți din seria de literatură a memoriei publicate în ultimele luni de Editura Trei. Trei traduceri, trei registre – emoționale și stilistice – diferite, fără să fie însă radical diferite. Trei feluri de a povesti, personalizând, bucăți mari de timp cu o relevanță deosebită pentru personajele-povestitori-autori. În ordine: Cel mai fericit om de pe Pământ (Eddie Jaku), Anul meu cu Salinger (Joanna Rakoff) și Exodul, revăzut (Deborah Feldman).

 

Zâmbetul din fiecare zi

În februarie 1944, Eddie Jaku a ajuns la Auschwitz II-Birkenau. E în trenul care îi aduce în lagărul cel mai odios al nazismului, însoțit de mama sa și de tatăl său. La coborâre, cei trei merg în direcții diferite. „Vezi fumul ăla?” – îi spune un ofițer SS, la două zile după sosirea în lagăr. Și continuă povestea, relatată de Eddie Jaku: „Acolo s-a dus taică-tu. Și maică-ta. La camerele de gazare și la crematoriu. Așa am aflat că sunt orfan. Părinții mei erau morți. Tatăl meu, omul cel mai puternic și mai bun pe care l-am cunoscut vreodată, era acum doar o amintire, nu i s-a acordat nici măcar demnitatea unei înmormântări. Și mama. Biata mama. Nu am avut ocazia să-mi iau rămas-bun de la iubita mea mamă și mi-a fost dor de ea în fiecare zi a vieții mele. (…) Dacă ai ocazia, te rog să te duci chiar acum acasă și să-i spui mamei tale cât de mult o iubești. Fă asta pentru mama ta. Și fă-o pentru noul tău prieten, Eddie, care nu poate să-i spună cuvintele acestea mamei sale”.

Eddie Jaku a trăit 101 de ani. S-a născut în Germania, cu numele Abraham Jakubowicz, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost internat în lagărele de concentrare de la Buchenwald și Auschwitz. În 1945, a fost trimis într-un „marș al morții”, dar a supraviețuit și a fost ulterior salvat de forțele aliate. În 1950, s-a mutat împreună cu familia în Australia, unde a rămas până la sfârșitul vieții, murind în octombrie 2021. Pentru că a supraviețuit „marșului morții”, a jurat că va zâmbi în fiecare zi. Mai mult decât atât: a jurat că, dacă trăiește, va deveni o persoană cu totul nouă – „Am promis că voi părăsi pământul german și nu mă voi întoarce niciodată în țara care mi-a oferit și apoi mi-a luat totul. Am promis că îmi voi dedica restul vieții să îndrept răul pe care naziștii l-au făcut lumii și că voi trăi fiecare zi la maximum. Am convingerea că dacă ai moralul bun, dacă te poți agăța de speranță, corpul tău poate face lucruri miraculoase. Va veni ziua de mâine. Când ești mort, ești mort, dar acolo unde este viață, este speranță”.

Cel mai fericit om de pe Pământ – bestseller internațional – a apărut în anul în care Eddie Jaku a împlinit 100 de ani. Cartea e povestea – spusă într-un fel destul de puțin obișnuit – mai ales a înfiorătorilor ani în care nazismul a fost la putere în multe dintre țările europene, închizând lumi, ucigând speranțe și, să nu uităm aceasta niciodată, zeci de milioane de oameni. „Am trăit un secol și știu ce înseamnă să privești răul în ochi”, scrie Eddie Jaku în confesiunea sa, tulburătoare și tonică, impresionantă și plină de înțelepciune.

 

Salinger: punct de cotitură

Pentru J.D. Salinger, ea nu e de la început „Joanna”, ci „Suzana”. Faptul acesta – real – are și un sens mai adânc: în cele din urmă, după mai multe episoade relatate cu autoironie fină, „Joanna” devine „Joanna” chiar și pentru iconicul și atât de bizarul uriaș scriitor american. Anul meu cu Salinger nu este o poveste despre Salinger – acesta e mai degrabă un personaj secundar al cărții, chiar dacă e o prezență foarte pregnantă de fiecare dată când autoarea alege să îl distribuie în „scenariul” său narativ. Cartea e, mai cu seamă, povestea chiar a Joannei Rakoff, marea norocoasă a unei experiențe – nu numai profesionale – de la sfârșitul anilor 1990: atunci, pe când abia împlinise 23 de ani, alege să lucreze ca asistentă (sau, cum îi spune adesea tatăl său – ca secretară) la cea mai veche agenție literară din New York, agenție care l-a reprezentat pe J.D. Salinger (dar și pe Fitzgerald, Dylan Thomas, Faulkner sau Agatha Christie); „Agenția” – cum îi spun toți, inclusiv autoarea cărții – îl reprezenta la această dată pe Salinger, așadar, între altele, renumit pentru refuzul său de a apărea în public și pentru viața retrasă pe care a dus-o. (Și) pentru acest fapt, Agenția este asaltată cu mesaje – la acea dată, mai ales scrisori în formatul clasic, pe hârtie – cărora angajații instituției (instruiți de Salinger să nu ajungă la el) trebuie să le răspundă, într-un fel sau altul. „Multe dintre scrisori erau de la veterani – cei mai mulți, americani, dar nu toți – care i se confesau lui Salinger despre experiențele din timpul războiului. Acum aveau, ca și Salinger, șaptezeci, optzeci de ani și – explicau ei – descopereau că se gândesc tot mai mult la prietenii care le muriseră în brațe, la trupurile cadaverice din lagărele morții pe care le eliberaseră, la disperarea pe care au simțit-o când s-au întors acasă, sentimentul că nimeni nu înțelegea prin ce trecuseră, în afară de Salinger”, scrie Joanna Rakoff, cu trimitere la tipologiile mesajelor de care avea parte Salinger, în cantități impresionante.

Joanna Rakoff îl cunoaște, desigur, pe Salinger, dar, mai ales și mult mai important, se alege, într-un interval scurt de timp, cu un foarte prețios capital al cunoașterii de sine. Scrisă cu mult nerv și cu o plăcere imensă de a povesti, Anul meu cu Salinger („o carte care are ceva din atmosfera lui Salinger: este povestea plină de viață despre pierderea inocenței”) e un document confesiv, fundamentalmente, al devenirii – totodată, e o carte ajunsă, în scurt timp, faimoasă. Între altele: ecranizată, cu Sigourney Weaver și Margaret Qualley în prim-plan, și desemnată cea mai bună carte a anului de publicațiile The Guardian și School Library Journal.

 

Exodul Neortodox

„Rădăcinile hasidice” ale scriitoarei – și ale personajului principal al cărții – au legătură și cu o anumită zonă din teritoriile românești. Cu Satu Mare sau, cum se spune în idiș, cu Satmar. Puțin pe ocolite: una dintre denominațiunile hasidismului din întreaga lume a ajuns să poarte numele unui oraș transilvănean după ce, în mare, lucrurile s-au întâmplat în felul următor – „În misiunea sa de a salva evrei de vază de la moarte sigură în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, avocatul și jurnalistul evreu maghiar Rudolf Kasztnet i-a salvat viața rabinului din acest oraș. Ulterior, rabinul a emigrat în America și a adunat în jurul său un număr mare de supraviețuitori, punând bazele unei secte hasidice căreia i-a dat numele inspirându-se din cel al orașului său natal”. Ca o paranteză – exemplul rabinului din Satmar (Satu Mare) a fost urmat de alți rabini care au ajuns să fie salvați de la ororile din cel de-Al Doilea Război Mondial, așa încât, acum, mai multe „secte” hasidice și-au luat numele de la orașele sau de la comunitățile din care proveneau acești lideri religioși – „din dorința de a păstra amintirea satelor și a comunităților șterse de pe fața pământului în timpul Holocaustului”. Pentru a închide cercul acestui mic ocol: Deborah Feldman e – mai precis, a fost – o satmar-hasidică. Evreică ultraortodoxă, care aparținea grupului hasidit satmar. Până la 23 de ani. Până în 2009. Acesta este anul în care Deborah Feldman alege să părăsească, într-un gest de ruptură radicală, comunitatea satmar-hasidică. Povestea ei e deja arhicunoscută: mai întâi prin mijlocirea unei cărți explozive, Neortodox. Scandalul pe care l-am provocat renunțând la rădăcinile mele hasidice, mai apoi prin miniseria Netflix de mare succes Neortodox (cu uluitoarea actriţă israeliană Shira Haas în rol principal). De altfel, succesul uriaș al miniseriei cinematografice a provocat un al doilea val al succesului cărții care stă la baza filmului – cu traduceri rapide în multe limbi internaționale. Exodul, revăzut duce, foarte simplu spus, povestea mai departe. Povestea – deopotrivă – a dezrădăcinării și a (re)înrădăcinării. Inițial, Deborah Feldman a plecat din New York ca să exploreze America – ne reamintesc editorii cărții în versiunea românească, „dar a ajuns în cele din urmă în Europa, unde a refăcut pașii bunicii ei în timpul Holocaustului”. Exodul, revăzut e, cumva, și o carte a împăcării cu sine – imposibilă, în absența confruntării trecutului și a adevărurilor acestuia, chiar dacă ele sunt atât de dure. „Indiferent de detaliile geografice ale exodului meu, publicul nu mai este nici local, nici regional, cum se temeau mulți odată. Din ce în ce mai mult, tezaurul nostru de povești devine o resursă comună, depășind barierele culturii, identității și limbii”. Încă o carte a lui Deborah Feldman, așadar, care, la fel ca și Neortodox, e pentru noi, fiindcă e, implicit, și despre noi.

 

Articol publicat şi în Revista 22.

Print Friendly, PDF & Email

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.