Ficțiunile grefierului

În 1928, Virginia Woolf a citit în fața prietenilor ei din „Memoir Club“ un fragment memorialistic, intitulat Old Bloomsbury. În ciuda caracterului declarat non-ficțional, textul, scris încă din 1922, se dovedește a fi cât se poate de literar. Începe pe un ton polemic și plonjează imediat într-o descriere care și-ar avea locul în orice proză realistă de la începutul secolului XX.

 

Detaliile se adună în cascadă, conturând o atmosferă pe jumătate ludică, pe jumătate serioasă, cu o vagă notă de mondenitate și sarcasm: „Atunci când s-a încheiat ultima mea relatare memorialistică, mă dezbrăcam în vârful casei, în dormitorul meu din spate. Rochia de satin alb era pe podea. În jur plutea o mireasmă ușoară și plăcută. Colierul din perle mărunte era așezat pe măsuța de toaletă, amestecat cu agrafe. Tocmai mă întorsesem de la un party – de fapt, de la un șir de party-uri. Luasem cina cu Lady Carnarvon în Bruton Street; îl văzusem, dincolo de orice dubiu, pe George [Duckworth, fratele ei vitreg, n.m.] sărutând-o între coloanele din hol; vorbisem la masă mult prea mult despre emoțiile mele – despre emoțiile mele atunci când ascult muzică; Lady Carnarvon, doamna Pophan, George și cu mine ne-am dus la cea mai indecentă piesă franțuzească pe care am văzut-o vreodată. Ne-am ridicat ca un cârd de potârnichi la sfârșitul primului act. Obrajii ofiliți ai doamnei erau stacojii. Șuvițele cărunte ale lui Elsie pluteau în vânt. Ne-am despărțit, cu foarte multă jenă din partea lor, iar Elsie a spus că spera că nu sunt obosită – ceea ce mi s-a părut că vrea să însemne că ea spera că nu o să-mi pierd virginitatea sau ceva de genul ăsta“. Efectul comic provine din con – tras tul dintre tonul dezinvolt în care sunt comunicate lucruri ce țin de viața privată a naratoarei și seriozitatea și precizia evocării. Ispita narațiunii romanești e irezistibilă. Evenimentele, deși reale sută la sută, prind o crustă pur narativă, în care personajele reale se metamorfozează în ficțiuni. Memoria sucombă în fața ispitei de a spune o poveste, fixând scenele în secvențe memorabile, ce transcend scopul pentru care au fost create, devenind părți dintr-un discurs pur literar: „M-am pus în pat mult după miezul nopții și m-am apucat să citesc o pagină sau două din Marius the Epicurean [de Walter Pater], care mă pasiona pe atunci. Am auzit o bătaie în ușă; lumina s-a stins, iar George s-a aruncat în pat lângă mine, strângându-mă în brațe, sărutându-mă și îmbrățișându-mă pentru a mă consola, după cum i-a spus mai târziu doctorului Savage, pentru boala incurabilă a tatălui meu – care era cu trei sau patru etaje mai jos pe moarte, bolnav de cancer.“ E imposibil de explicat altfel decât prin atracția irezistibilă a poveștii de ce alege Virginia Woolf să intre în detaliile uneia dintre cele mai intime întâmplări din existența ei, atunci când se presupunea că trebuie să scrie un simplu raport privitor la viața intelectuală a Grupului Bloomsbury. Nu poate fi exclusă nici ipoteza că scriitoarea urmărea, prin tehnicile ficționalizării, să ocupe un loc central în textul pe care urma să-l citească prietenilor ei. Se proiecta ca personaj, impunea un anumit punct de vedere, obligându-și ascultătorii să-și asume perspectiva ei. Această primă parte are rolul de a credibiliza textul ce va urma. Cineva care avea curajul să mărturisească, în forma sprințară a unei relatãri prozastice, lucruri atât de personale, devoalându-se pe sine în postùri nu neapărat convenabile (ne aflãm, de fapt, în anticamera incestului!), e cu atât mai convingãtor atunci când vorbește despre alții.

E neobișnuit, de asemenea, că Virginia Woolf insistă pe detaliile clădirii, care devine un loc de observație pentru întâmplări și personaje neobișnuite. Balzac n-ar fi fost mai minuțios în sugerarea atmosferei și în surprinderea amănuntelor. Dincolo de precizia relatării, cruzimea și lipsa de compasiune alcătuiesc ingrediente ce modulează și potențează povestirea, conferindu-i autenticitate: „Casa avea un număr mare de odăi de forme ciudate, construită pentru a adăposti nu o familie, ci trei. Pentru că alături de cei trei Duckworth și cei patru Stephen, acolo locuia și nepoata lui Thackeray, o fată cu ochi goi, a cărei idioțenie devenea tot mai evidentă pe zi ce trecea. Abia știa să citească, arunca foarfeca în foc, era cu limba încleștată și se bâlbâia. Și totuși, trebuia să vină la masă cu noi ceilalți.“ Lăsând de-o parte șocanta absență a compasiunii, ceea ce auzim aici distinct e vocea prozatoarei. Virginia punea o distanță între copiii legitimi și orfana neajutorată. După cum știm, prima soție a lui Leslie Stephen fusese fiica celui care a scris Bâlciul deșertăciunilor. Fata cu probleme psihice era, în realitate, sora vitregă a copiilor născuți din a doua căsătorie a lui Leslie. Preferând s-o numească „nepoata lui Thackeray“, scriitoarea se delimitează arogant de tragica istorie de familie. Ea avea la îndemână o multitudine de exemple care să ilustreze retardarea mintală a bietei nenorocite. Ar fi putut oferi mostre de limbaj incoerent sau de idei aberante, ar fi putut-o surprinde în situații care să indice un comportament abuziv, ar fi putut insista pe portretul ei fizic. Din toate acestea, a ales un singur exemplu, care spune totul despre modul ei irațional de a acționa. Și anume, obiceiul de a arunca foarfeca în foc. Orice psiholog va vedea în acest gest o formă de apărare în fața adversităților vieții, un refuz al violenței și al durității, reprezentat de tăișul foarfecii. Cum e vorba de un obiect domestic, se poate presupune că, în trecut, fata fusese victima unor represalii contondente din partea apropiaților și, în felul acesta primitiv, încerca să se apere. Internată la Earslwood, a fost diagnosticată inițial ca „imbecilă“, iar apoi ca suferindă de autism. E posibil ca acest raționament să reprezinte o suprainterpretare. Dar e cert că imaginea a fost selectată de prozatoare, nu de memorialistă. De altfel, ea nu face niciun efort să ascundă aversiunea resimțită față de tinerețea tatălui ei, pe când fusese ginerele lui Thackeray. Era ca și cum acea stranie formă de trădare avant-la-lettre ar fi iscat consecințe resimțite până în momentul actual. Întregul text e construit pe o pendulare între un trecut problematic și un prezent în care detașarea auctorială se preschimbă adeseori în sarcasm și cinism. Procedeele sunt, din nou, ale romanului, și nu ale memorialisticii. Evenimentele se succed cu o maximă repeziciune, ca într-un film editat spre a surprinde doar partea finală a unei secvențe. Povestea casei devine povestea oamenilor, într-o dublă babilonie: forma și dimensiunea locuinței se schimbau după necesități, în timp ce existența locatarilor ilustra un talmeș-balmeș existențial plin de culoare: „Nu știai niciodată când cineva cotrobăia prin numeroasele dulapuri și garderobe pentru a da la iveală peruca de avocat a lui Herbert Duckworth [primul soț al mamei Virginiei, n.m.], gulerul de funcționar al tatei sau o bucată de hârtie acoperită cu desenele lui Thackeray, pe care le-am vândut ulterior lui Pierpont Morgan pentru o sumă considerabilă. Scrisori vechi ocupau zeci de cutii negre de tablă. Când le deschideai, te izbea un damf groaznic de trecut. Erau cutii cu farfurii vechi, moștenire de familie. Locuiau acolo unsprezece oameni, cu vârste între opt și șaizeci de ani, aflați în grija a șapte servitori, în timp ce diverse femei bătrâne și bărbați schilozi angajați cu ziua făceau tot felul de munci cu greblele și gălețile.“ Atenția la amănuntul infinitezimal, refacerea universului domestic în întreaga lui senzorialitate extrage narațiunea din zona simplei amintiri, proiectând-o în cea a imaginarului care ia în posesie mai întâi personajele, apoi spațiul. Vecinii nu mai sunt doar întâmplătorii locatari ai caselor din jur, ci eroi în toată puterea cuvântului ai unei saga, plină de mister și suspans. Privirea romancierei căzută asupra modestelor biografii îi ridică la rangul de tipuri umane, ca în acea extraordinară străfulgerare în care o putem vedea pe doamna Redgrave, vecina de vizavi, cum „se spală pe gât în dormitor“. Inevitabilul voaierism al prozatorului își apropriază elementele din mediul ambiant și le transformă în peceți ale unui timp și spațiu unice. Doamna Redgrave devine astfel asemenea tuturor femeilor din lume care practică o cochetă formă de abluțiune, de spălare ritualică înaintea unei acțiuni care poate fi de natură igienică, erotică sau chiar religioasă. Cu totul uimitoare e aplatizarea produsă de vocea narativă, care nu face distincție între elementele tragice sau cele ce țin de simpla topografie. Nu există o diferență de ton între menționarea strâmtorii străzilor, a micilor camere în care locuiau șaptesprezece sau optsprezece persoane care împărțeau o baie și trei toalete, de pildă, și agonia tatălui, moartea bunicii și a mamei. Întregul e aspirat de vocea unificatoare a unei super-autoare, care transformă secvențele separate într-un tot ce depășește realitatea, devenind imaginar. Chiar și atunci când își asumă persoana întâi, Virginia Woolf o face tot ca romancier, ca scriitor care știe că, indiferent de capacitatea de a-și controla creația, textul va conține mereu ceva insesizabil, inanalizabil: „Când mă gândesc la acea casă, îmi pare aglomerată cu scene din viața de familie, grotești, comice și tragice; cu emoțiile violente ale tinereții, cu disperare, revoltă, îmbătătoare fericire, imensă plictiseală, cu recepții la care au participat și oameni faimoși, și plicticoși; și din nou cu accese de furie, George și Gerald; cu scene de dragoste cu Jack Hills; cu afecțiunea plină de pasiune pentru tata, alternând cu o ură plină de pasiune pentru el, toate acestea vibrând înțepător într-o atmosferă de sălbăticie și curiozitate tinerească, a cărei amintire îmi dă vertijuri.“ Scriitoarea e conștientă că acest întreg univers e credibilizat doar de imaginația ei, singura capabilă să readucă la viață contururile fizice ale celor dispăruți și să-i așeze pe cei vii la locurile stabilite de subiectivitatea celei care îi invocă. Grefierul e surclasat de autorul cu o capacitate mai mare de a conferi textului o aură simbolică încărcată de sensuri și de mister. La rândul ei, aura e umbra unui Proust ce vine din viitor.

(Acest text a fost prezentat la Colocviile Romanului Românesc, Alba Iulia, octombrie 2023)

 

Articol publicat și în România literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.