Cumplită febra a carismei

Nae Ionescu

Zilele trecute am recitit mărturisirea lui Mircea Eliade dintr-o scrisoare către Ioan Petru Culianu. Profesorul spunea că dacă ar mai ajunge vreodată în ţară, ar merge să pună flori la Cimitirul Bellu pentru părinţii săi şi Nae Ionescu.

Se vorbeşte mult în aceste zile despre fenomenul legionar. Nae Ionescu (1890-1940) a fost un personaj bigger than life, funest, fascinant şi malefic, care a oferit partidului-mișcare fondat şi condus de Codreanu un fel de aureolă spirituală.

Ce pot spune, în câteva cuvinte, este că am discutat adeseori subiectul cu profesorul de literatură comparată, intelelectualul de superbă distincţie Matei Călinescu. Dar şi cu alţi remarcabili intelectuali, între care Zigu Ornea, Nicolae Manolescu, Leon Volovici, Virgil Nemoianu, Marta Petreu, Adrian Marino, Horia- Roman Patapievici, Mihail-Radu Şolcan. Cred că ştiu pe dinafară Cum am devenit huligan, de Mihail Sebastian. După decenii, cred că Eugen Ionescu n-a greşit când, într-o scrisoare către Tudor Vianu, a văzut în acest personaj luciferic un blestem pentru strălucită generaţie 27.

Cădeau la Nae şi unii şi altele. Deţinea geniul paradoxului. El însuşi nu a fost antisemit. Aş zice că, în unele momente, dimpotrivă. Dar a justificat religios antisemitismul. Detesta capitalismul, dar trăia ca un mare burghez. Denunţa “politicianismul putred”, dar avea o imensă bucurie în a trage sforile din umbră. Un anti-modern de o uluitoare modernitate, a fost prototipul Logicianului din Rinocerii. A creat, poate involuntar, o modă pretins filosofică: naismul. Care, în cazul lui, era ceva genuin. Improviza mereu şi cu geniu. Discipolii se epigonizau (rinocerizau) cu maximă viteză.

Naismul, pătrunzător analizat de Petre Pandrea şi Mircea Vulcănescu, era jumătate speculaţie, jumătate improvizaţie, deliberat teatral şi voit spectaculos. Paginile despre Nae din Istoria literaturii a lui George Călinescu sunt absolut savuroase. Doar că Nae era din cu totul altă plămadă, una la care raţionalistul Călinescu nu putea vibra. Îl interesau lucrurile eterne. L-aş asemui cu vrăjitorul din celebra povestire a lui Thomas Mann. Avea puteri secrete, era un hipnotizator. Mesmeriza. A plecat de la sindicalismul revoluţionar al lui Georges Sorel şi filosofia vieţii (Lebensphilosophie) şi a terminat ca ideolog gardist.

A fost întruchiparea balcanică a lui vivere pericolosamente. Dar, cum ştim, în Balcani ideile radicale se plătesc, nu o singură dată, cu viaţa. Trăirismul generaţiei neliniştii şi a existenţei, ceea ce numesc misticismul revoluţionar, a fost un cul-de-sac moral, politic, intelectual. O aventură suicidară. Nae şi-a trăit ideile cu o pasiune greu de imaginat în lumea lui Lache şi Mache. O lume fără isterii colectiviste pe care, eu unul, o prefer României în delir. Pentru că îndrăcirea se petrece rapid, “făr-a prinde chiar de veste”, iar dezîndrăcirea este dificilă, dureroasă, chinuitoare…

P.S. Am publicat acest text aici pe 2 mai 2020. Îl republic acum cu minime modificări. La vremea primei apariţii, Mircea Cărtărescu comenta: “Foarte frumos text, Volodea, dar ești mult prea blând cu conul Nae. El a fost o mlădiță luciferică Nietzsche/Wagner care, în Valahia noastră grec-ortodoxă, «a dat în vârf, ca un ciorchin de negi», ideologia sinistră a Gărzii de Fier.”

Recomandări de lectură:

• Tatiana Niculescu: „Nae Ionescu e ca o piesă de puzzle fără de care universul românesc interbelic nu poate fi întreg”
• Tatiana Niculescu: „Nu m-am gândit că viața lui Mihail Sebastian le va vorbi atât de mult oamenilor din zilele noastre”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News