Crucea lucidității și paradoxala ceartă cu Dumnezeu

Emil Cioran. Foto: Humanitas

Perceput deformat și reducționist – de cei ce nu l-au citit deloc sau doar superficial – ca ateu sau antihristic, în mintea și sufletul lui Emil Cioran s-au purtat unele dintre cele mai atroce lupte din secolul XX între diavolul acuzator și Dumnezeul izbăvitor.

Dumnezeu e urmărit asiduu, cu fascinația îndârjită a unui Iov, dar și cu scepticismul revărsat printre „mărturisiri și anateme”, de autorul unor cărți care zguduie și convertesc la o luciditate ce tânjește după credință, la o tonică autoironie care dizolvă egolatria, la necesara, până la urmă, despărțire de filosofie, devenită inutilă în fața prăpastiei existențiale spre care ne împinge proasta folosire a libertății, încremenirea în păcat, perseverarea trufașă în eroare sau îndoiala corozivă.

Neputința aderării la Sens a fost crucea pe care s-a zbătut sufletul autorului Căderii în timp, Amurgului gândurilor sau al Silogismelor amărăciunii. Deși a înțeles bine „păcatul originar”, în absența căruia nimic nu poate explica Istoria.

Cearta și lupta înfierbântată cu Dumnezeul cel viu, împotriva căruia omul s-a răzvrătit de la început, deși nefirești, s-au dovedit și se dovedesc oricând preferabile transformării Lui oțioase și odioase într-un zeu domestic cu care te pui bine duminical sau, mult mai grav, folosirii Lui obraznic sacrilege în cruciade dedicate ipocrit bunului-simț și în campanii animate de minciună, toate menite parvenirii de orice fel.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News