Vigoarea, osmoza (3)

Numeric, piesele înregistrate direct în spectacol şi cele din timpul repetiţiilor se află într-un oarecare echilibru: cinci în prima categorie, patru în a doua.

La audiţie, diferenţele sunt insesizabile – cu excepţia aplauzelor şi a dialogurilor cu sala în cazul melodiilor live: aceeaşi intensitate a vocii, aceeaşi energie a părţilor instrumentale, aceeaşi desăvârşită armonie vocală. Cele trei însoţitoare ale lui Cohen, Sharon Robinson, Hattie şi Charley Webb, admirabil integrate „noului stil”, au o contribuţie esenţială în conturarea formulei concertistice. Incomparabil mai dinamice decât partenerele anterioare (de la Jennifer Warnes la Anjani Thomas şi de la Perla Batalla la Julie Christensen) trioul de pe acest disc interpretează cu brio şi fragmentele lirice.

Alegerea drept piesă de deschidere a lui Field Commander Cohen – iniţial, era a patra melodie a albumului din 1974, New Skin for the Old Ceremony – nu era ceva nou. Turneul de la sfârşitul deceniului al optulea, Field Commander Cohen: Tour of 1979, al cărui ecou târziu avea să fie discul omonim, apărut în 2001, debuta cu acelaşi cântec. Voinţa de afirmare personală era vizibilă încă de la primele acorduri, intens ritmate, ale chitarei. Treptat, faconda iniţială se topeşte într-o meditaţie plină de tristeţe despre destinul artei şi al artistului. Ipostaza de „spion” i se potriveşte la fel de puţin ca şi aceea de amant. Cântecul se încheie cu un lamento adresat iubitei şi cu invitaţia de a-şi găsi împreună identitatea adâncă („then go to where the selves are from”), adică forma supremă a libertăţii.

În varianta înregistrată în 2012 la Denver, Colorado, marţialitatea tonului e atent prezervată. Acum, artistul e susţinut de vocile de fundal, dar şi de intrumentele noi (laud-ul, bass-ul electric). Fading-ul original e abandonat în favoarea unei rostiri liniare, egală cu sine, care-şi propune să ţină la distanţă nevroza şi să resemantizeze – atât cât se poate – discursul defetist. Atingerea rădăcinilor e consecinţa firească a meditaţiei deloc maladive (aşa cum fusese în 1974), ferm susţinută de bateria lui Mitch Watkins, de pianul lui Neil Larson şi de vioara lui Alex Bubliţchi.

I Can’t Forget e un „clasic” al concertelor lui Leonard Cohen, începând chiar cu anul 1988, când a apărut pe discul I’m Your Man. A impresionat prin dinamism melodic, formulări paradoxale, de genul celei care l-a impresionat pe Ishiguro – „I can’t forget / But I don’t remember what” –, specularea temei dublului, un anumit optimism indus de orchestraţia rămasă constant deschisă spre spectator). Varianta înregistrată în concert, la Copenhaga, în august 2012, accentuează caracterul de „road song”, de călătorie iniţiatică (traversarea deşertului spre Phoenix, Arizona, reprezintă o clară trimitere în acest sens) şi de asumare mistic-amuzată a necunoscutului. Poetul-cântăreţ sfârşeşte cu un buchet de cactuşi în mână, travestit în prigonitor, după ce, mânat de un impuls interior, încercase să evadeze din existenţa ternă, lipsită de evenimente.

Tot în concert e înregistrată şi Light As the Breeze (septembrie 2011, Dublin). Piesă de-o extremă delicateţe, ea nu părea potrivită prezentării publice. Se salvează însă prin patetismul asumat al cântării-rostire. Cohen a încercat să facă din partea vocală un legato plat la suprafaţă, dar de un patetism interior susţinut cu aplomb pe tot parcursul melodiei. Sub aparenţa unei declaraţii de dragoste, artistul imploră destinul să-l elibereze din chingile în care fusese ţinut. Fiinţa iubită, din realitate, se adevereşte a fi doar întruparea unor concepte („So I knelt there at the delta/ at the alpha and the omega”) în spatele cărora se ascund forţe misterioase. Încheiat într-un crescendo ce conferă cântecului valenţe de imn religios, Light As the Breeze se dovedeşte o alegere inspirată pentru a atinge coarda sensibilităţii spectatorului.

Interpretarea marelui hit din 1966 al lui Georges Dor (compozitor şi cântăreţ canadian de origine română), La Manic, în concert din Québec City, în decembrie 2012, este, neîndoios, o reverenţă făcută locuitorilor oraşului. Numele Québec e pronunţat în „scrisoarea” trimisă iubitei de muncitorul aflat pe şantierul centralei Manicouagan – dar asta n-ar fi fost suficient. Ce l-a atras pe Cohen a fost directeţea adresării, simplitatea exprimării sentimentelor. Cântată în franceză, melodia păstrează ritmul de vals pasional din interpretarea lui Dor, dar şi acel tremolo ce aminteşte tehnica şansonetiştilor din familia lui Aznavour şi Bécaud. Cohen îşi dădea astfel întâlnire cu o etapă depăşită a creaţiei sale. Rostirea apăsată a unor declaraţii de dragoste naive („Si t’as pas grand chose à me dire/ Écris cent fois les mots «Je t’aime»”) trebuie să-l fi fascinat în aceeaşi măsură în care era sedus de construcţiile textual abstractbaroce din cântecele sale de la începutul anilor ‘90.

Tot în concert, la Mönchengladbach, în septembrie 2012, e înregistrată şi The Night Goes On, splendida baladă din 1984, de pe Various Positions. Nu doar ca plasare pe discul original, dar şi ca tonalitate şi forţă imnică, melodia pregăteşte descătuşarea vizionară a lui Hallelujah, devenit între timp cântecul cel mai cunoscut al lui Cohen. Versurile de-un intens „romantism negru” se constituie într-o meditaţie despre soarta omului în lume, despre drumul ce-l uneşte, începând cu originile îndepărtate, de viitorul ale cărui mistere pot fi dezlegate doar prin credinţă: „Now I look for her always/ I’m lost in this calling/ I’m tied to the thread of some prayer.”

Citeşte şi: Vigoarea, osmoza (1)

Never Gave Nobody Trouble şi Got a Little Secret sunt compoziţiile noi incluse pe acest volum. Prima este un blues convenţional, un omagiu adus tradiţiei blues-folk a tinereţii. Pe vremuri, se limitase s-o contemple de la distanţă. Astăzi, asumându-şi ticurile genului – inclusiv predictibilul solo de chitară – îi împrumută structurile melodice şi tematica. Nici a doua piesă nu iese din rândul preluărilor mai degrabă sentimentale decât născute din nelinişte artistică. Ambele denotă o anumită oboseală a inspiraţiei şi indecizia de a scruta lumea subterană a gândului. Incapabil să treacă dincolo de notaţia jurnalieră, cântecul constituie una dintre limitele de jos ale creaţiei coheniene.

În schimb, inspirat se dovedeşte „cover”-ul Choices, al lui George Jones, Choices. Ea injectează o doză de exuberanţă de care era cu siguranţă nevoie după parantezele deja menţionate şi după o piesă atât de programaticdeprimantă precum Joan of Arc. Admirabil reorchestrat pentru turneu, cântecul dedicat faimoasei eroine a Franţei îşi păstrează intactă forţă emoţională, născută din iminenţa extincţiei şi din neputinţa de a te opune tragediei. Vocile feminine ocupă, în câteva situaţii, primplanul interpretării, sporind dramatismul scenelor zugrăvite muzical. Oportune sunt şi intervenţiile viorii lui Alex Bubliţchi, transpuneri sonore ale flăcărilor care o vor înghiţi pe „fecioara din Orléans”.

Citeşte şi: Vigoarea, osmoza (2)

Albumul se încheie cu un „jam” în care artistul se adresează spectatorilor din Sydney, Australia. Discursul e ţinut pe ton ironic-sarcastic. Cohen evocă, parodic, stadiile vieţii din studiile sociologilor şi psihologilor, prin care a trecut el însuşi: omul e mai întâi „irezistibil”, apoi devine „rezistibil”, „transparent”, „invizibil”, „repulsiv” şi finalmente – etapa în care cântăreţul se plasează, auto-ironic, pe sine – „intens”. Numai un mare artist şi-ar fi permis să încheie astfel un parcurs. El foloseşte procedeele autodiscreditării doar pentru a le nega imediat: monologul se încheie cu intonarea câtorva din versurile şi liniile melodice ale lui Tower of Song, capodopera în care-şi descrie cu mândrie „vocea de aur”.

Divers, intens şi, pe mari porţiuni, anti-depresiv, Can’t Forget. A Souvenir of the Grand Tour este şi parte dintr-un „ceremonial de bun rămas”, pentru care Leonard Cohen s-a pregătit întreaga viaţă. Insul ce părea condamnat la suferinţă descoperă, în ceasul târziu al amurgului, că nimic nu e pierdut: „alegerile” şi „etapele” au reapărut miraculos printre perdelele de ceaţă pe care până atunci se străduise neobosit, dramatic şi irepresibil, să le multiplice.

Notă: Cele trei episoade ale acestui serial, ca şi articolele anterioare despre Leonard Cohen, au fost integrate în ediţia adăugită a cărţii mele de la Editura Polirom, dedicată marelui artist.

Articol publicat şi în revista România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News