Vigoarea, osmoza (1)

Ce impresionează la discul „neoriginal” Can’t Forget. A Souvenir of the Grand Tour (2015) – în sensul de slabă reprezentare a pieselor în premieră: doar două noutăţi şi două preluări de la alţi autori – e robusteţea. Energia. Vitalitatea.

Pofta de cânta, de a dialoga, de a comunica. După anii de absenţă autoimpusă din viaţa publică, revenirea în prim-plan s-a soldat nu doar cu seria incredibilă de turnee de-a lungul şi de-a latul planetei, dar şi cu o revigorare fără precedent a creativităţii. Ajuns pe platoul maturităţii triumfătoare, artistul îşi îngăduie o libertate interpretativă totală. Mare parte dintre cântece au fost înregistrate în cadrul lui Old Ideas World Tour şi se axează pe compoziţii atipice pentru spectacolele publice.

Albumul urmează după Live in Dublin, realizarea video din 2013, înregistrată la O2 Arena din Capitala Irlandei. Direct sau indirect, Cohen propunea variante „finale” ale compoziţiilor, un fel de comentarii detaşate asupra producţiilor mai vechi – o privire amuzat-critică şi un lustru tandru-ironic aruncat propriului trecut. De altfel, ceva esenţial se schimbase în raporturile lui Cohen cu lumea. Într-un interviu acordat revistei „Rolling Stone”, el îşi mărturisea ezitările în raport cu materialul componistic. În faza de selecţie finală a componentelor unui album, părerea apropiaţilor (îndeosebi a fiicei sale, Lorca) era decisivă pentru ceea ce se păstra, ceea ce era abandonat sau se amâna.

Can’t Forget nu e nici o antologie, nici o culegere a succeselor artistului. Albumul e, mai degrabă, ceea ce anunţă subtitlul: A Souvenir of the Grand Tour. Aşadar, e vorba de ceea ce artistul a vrut să păstreze din experienţa (neaşteptată, dar triumfătoare) a parcurgerii lumii într-un şir de turnee care au durat câţiva ani. Intenţionat sau nu, cântecele instituie o tensiune între cântece şi voce, între epoca tinereţii, când au fost compuse, şi trăirile senectuţii. În fiecare din ele, simţi dubla patină a dorinţei şi a timpului.

Ce atrage atenţia de la prima ascultare e buna-dispoziţie a demersului. În mod clar, Cohen a (re)descoperit plăcerea cântatului. Mai mult de-atât, îşi permite chiar o serie de comentarii ironice, de simpatice sarcasme adresate straniei situaţii în care se găsea. Unele dintre „monologuri” vor fi reluate de-a lungul turneului – nelipsită fiind exprimarea gratitudinii pentru „generozitatea publicului arătată unui om în vârstă.” Astfel de răsfăţuri sunt parte a unui scenariu a ceea ce psihanaliştii numesc „restaurarea narcisismului”. Să nu uităm că pe lângă faima de singuratic, depresiv, marginal, Cohen s-a bucurat şi de aceea de „amant irezistibil”. Chiar dacă proclamase, încă din anii ’70, în Death of a Ladies’ Man, retragerea din competiţiile erotice, cu acea gravitate senină ce-i caracteriza afirmaţiile, componenta amoroasă a rămas atotprezentă în cântecele lui.

Concertele din ultimii ani de viaţă reprezintă etape de intensă autoscrutare şi redefinire a însuşirilor consacrate de evoluţia în timp. Nu doar în sensul evocat mai sus – al relaxării, ironiei şi sarcasmului –, ci şi al capacităţii de a adânci obsesiile. S-a spus despre el că s-a născut, din punct de vedere muzical, gata maturizat. Aserţiunea are valabilitate în ceea ce priveşte precizia versurilor, unghiurile perfect şlefuite ale metaforelor şi echilibrul dintre sentiment şi forma de expresie. În realitate, artistul epuizase, înainte de a opta pentru muzică, o etapă creatoare importantă, marcată de publicarea a două romane şi a câtorva volume de versuri. Superioritatea culturală îi îngăduia să fie dezinvolt chiar şi în chestiuni pe care colegii săi de generaţie – care cunoscuseră faima aproape instantaneu – nici nu îndrăzneau să le abordeze. Într-o perioadă de isterică, deşănţată contestare a religiosului, Cohen avea curajul nu doar să reviziteze, ci să împingă în prim-plan chestiunea credinţei. Era o temă, în primul rând, culturală, dar şi, în filigran, transpunerea unui model existenţial adânc înrădăcinat în mintea creatorului.

Leonard Cohen – „Can't Forget: A Souvenir of the Grand Tour”

În versurile lui Leonard Cohen, religiosul se prezintă sub forma unei construcţii eclectice. Creştinismul, iudaismul şi budismul Zen constituie zidurile împrejmuitoare ale unui spaţiu al incertitudinilor, depresiei şi angoasei. Religia e destin, dar şi ţintă culturală şi uitare. Refugiat în memorie, parcursul liric s-a consolidat, cu vremea, într-o rostire pe muchie de cuţit, în care contrariile existenţei sunt adăpostite cu egală generozitate. Sau, mai precis spus, cu o vitalitate irezistibilă, conferită de caracterul lor dual. Jon Pareles vorbea într-un articol din „The New York Times” de indecizia fundamentală a creaţiei coheniente. Adică, de ezitarea între „reverenţă şi blasfemie”, între „afectivitate şi animozitate, între reportaj şi băşcălie, între tragedie şi comedie.” În plan muzical, ea a dus la crearea unui hibrid plurisemantic. Trecutul şi prezentul, suferinţa şi bucuria sunt distribuite în produsul final – amestec de contrarii şi ambiguităţi, de angoase şi exultări.

Într-un anumit sens, Can’t Forget e un disc testamentar – în orice caz, în măsură mai mare decât creaţiile originale ale ultimului deceniu de viaţă al artistului. Însăşi ideea de a face o selecţie din opera anterioară imprimă audiţiei o dinamică minată de interogaţii şi supoziţii: de ce tocmai aceste melodii şi nu altele? Ce mesaj voia Cohen să transmită prin reinterpretările unor piese care nu s-au aflat neapărat între cele mai populare compoziţii ale sale? Un răspuns posibil ar putea viza latura identitară a acestora. Atât Field Commander Cohen, cât şi I Can’t Forget, şi, mai ales, Joan of Arc sunt manifeste ale conştiinţei aflate în momente cruciale ale existenţei.

Can’t Forget are pregnanţa, fragranţa şi fastul vag bombastic al întâlnirii cu alteritatea. Piesele au fost învestmântate de gală: aranjamente ample, voci de fundal care preiau, nu arareori, iniţiativa melodică, solo-uri instrumentale atent individualizate. Mai vechea prejudecată conform căruia melodia a fost, la Cohen, doar suportul modulat muzical al textului este, aici, negată vehement. Artistul se răzvrăteşte contra opiniei aproape unanim acceptate că, pentru a-l înţelege, trebuie să silabiseşti versurile, să te impregnezi de magnetismul lor, să accepţi convenţiile, artificialitatea şi duritatea formei. În varianta propusă în anii „marelui turneu” vocea sună diferit: plină, gravă, profundă. Partenerele feminine, în background, au reprezentat, pe discurile sale, o sursă suplimentară de muzicalitate şi echilibru. În creaţiile târzii, ele joacă rolul de contrapuncte, de semnalizatoare a spaţiilor senine în preaînnoratul orizont al vicisitudinilor şi deziluziilor.

Discul de faţă, deşi unificat într-un mod subtil prin reorchestrare şi utilizarea aceluiaşi set de instrumente, atrage atenţia asupra diversităţii creaţiei coheniene. Ca termen generic, el a rămas prizonierul imaginii-clişeu a cântăreţului care, pe scena goală, în faţa unui public restrâns, dar care-l urmează cu o devoţiune religioasă, dă glas nevindecabilelor suferinţe ale fiinţei umane. Fanii săi au găsit un tonifiant psihic suficient de puternic în creaţiile aparent monocorde astfel încât să rămână alături de el decenii în şir. Ba chiar să-şi sporească, exponenţial, numărul. Hainele noi ale cântecelor aveau, aşadar, de ce să ia prin surprindere. Ele echivalează, cum spuneam, cu o reinventare, dar şi cu o testare a rezistenţei într-un mediu radical diferit faţă de cel în care, în chip de baladist stingher, implora mila universului şi cerşea afecţiunea celor care-i făcuseră onoare de a-l asculta.

Articol publicat şi în revista România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News