Un interviu (in)actual

În 2013, Ioan Buduca mi-a propus o discuție care, din motive ce nici nu merită menționate, nu a mai apărut în publicația căreia îi fusese destinată. Regăsind transcrierea prin dosarele mele, am constatat că dialogul nu e chiar atât de inactual cât ar fi fost normal să fie. Dimpotrivă, unele lucruri nu doar că și-au păstrat actualitatea, dar și-au și accentuat-o. După zece ani, problemele țării au rămas aceleași. Noi, în schimb, părem cu toții mai firavi și mai derutați.

 

 

— Te bucuri de onoarea de a fi considerat parte din „odiosul“ grup al „intelectualilor lui Băsescu“. Poţi explica cum au evoluat lucrurile din vremea (nu prea îndepărtată) când intelectualilor li se reproşa că nu se implică destul în viaţa politică, până în acest moment, când s-a constituit un curent de opinie care le reproşează că s-au implicat, iată, dar n-au ales partea bună din viaţa politică?

— Intelectualul e o fiinţă vinovată, prin definiţie. Neavând în spate o clasă socială consistentă, el e precum frunza în vânt. Dacă face politică (eu n-am făcut!) e rău, pentru că n-o face bine, dacă nu face, iar e rău, pentru că ar putea s-o facă bine… Ca un naiv ce sunt, cred că nu poţi fi politician fără să fii intelectual. Adică să gândeşti cu propria-ţi minte. A, sigur, merge şi cu modelul Vanghelie, dar asta dă o „marcă de ţară“ stranie, dacă nu de-a dreptul nefrecventabilă. Dar se pare că ne-am resemnat şi cu asta. Prostia și ticăloșia s-au generalizat. Dacă a-ţi exprima în mod liber şi onest părerile înseamnă a fi arondat unui grup, unei sfere, unei găşti, atunci, probabil că aşa stau lucrurile: sunt un „băsescian“. Şi încă unul foarte original: partea curioasă este că, personal, nu am cunoştinţe printre membrii PDL, iar pe preşedintele Băsescu l-am întâlnit de câteva ori în împrejurări strict legate de activitatea ICR. Spun imediat, ca să nu se înţeleagă altceva, că niciodată, absolut niciodată nu am primit „indicaţii prețioase“, „sugestii“, „propuneri“ din partea şefului statului. Ne-a ascultat aşa cum, probabil, i-a ascultat şi pe mulţi alţii, iar când a putut să ajute instituţia, a ajutat-o. Când nu, nu! S-a făcut oarecare tevatură în presa şovină de tip Vadim, iar apoi în presa decerebrată, în legătură cu aşa-zisa mea „schimbare de macaz“. În perioada Convenţiei Democrate, am scris de multe ori critic despre Traian Băsescu. Pur şi simplu, mă enerva! Culmea e că pe atunci destui prieteni ai mei îl admirau, iar astăzi îl detestă. Așa se scrie istoria! Dar era vorba de un alt personaj, de o altă epocă istorică şi de o altă partitură politică. La sfârşitul lui 2003, pe când citeam transcrierea cărţii-dialog cu Vladimir Tismăneanu, Schelete în dulap (apărută în octombrie 2004 la Editura Polirom) am constatat un lucru surprinzător: şi anume, că personajul care „ieşea bine“ din discuţiile noastre (ne ocupam de perioada care începea cu anul 2000 şi care avea să se extindă până în toamna anului 2004) era tocmai Traian Băsescu. Am fost atât de uimit, încât l-am sunat pe Vladimir şi i-am comunicat mica mea revelaţie. De la Washington, el mi-a replicat pe loc: „Ai dreptate. E singurul politician la care am constatat, în aceşti ani, un veritabil proces de învăţare.“ Al doilea lucru care ar merita spus e că nu noi, „intelectualii vânduţi“, ne-am bulucit, setoși de parvenire, în direcţia lui Traian Băsescu, ci preşedintele a venit spre agenda noastră. Şi, cel puţin unii dintre noi, vom rămâne acolo, deoarece e o agendă asumată. Ea cuprinde programul anticomunist, lupta împotriva corupţiei, asanarea justiţiei, reforma clasei politice, democratizarea ţării. Spuneţi-mi numele unui al doilea politician care să fi preluat atât de energic aceste idei şi promit că îi voi privi cu toată atenţia evoluţia. Iar dacă toate acestea sunt semne ale „odioşeniei“, mă mândresc să fiu odios.

 

— Ce mai înţelegem, oare, azi, prin patriotism? Mai putem fi consideraţi, acum, patrioţi dacă sesizăm că vinovăţia nu cade, în primul rând, pe nişte persoane, ci pe întreg sistemul (politic, civic, economic) apărut în locul celui care a căzut începând din decembrie 1989?

— Nu cred că patriotismul poate fi gândit în termeni de confruntare şi răfuială. Nu pot fi ceea ce sunt definindu-mă împotriva a ceva ori a cuiva. Pentru mine, patriotism înseamnă a da tot ce ai mai bun în tine – şi nu neapărat rămânând aici, în bazinul carpato-danubiano-pontic. Altfel spus, patriot poţi fi şi în Nebraska, şi în Anzi, şi în Provence, iar ticălos şi antipatriot şi pe Calea Victoriei, şi în inima Transilvaniei. Patriotismul e o calitate a creierului, nu a inimii.

 

— Ştiu că eşti tăbăcit de rănile (inerente) dobândite în războiul mediatico-politic româno-românesc. Ţi se pare că media noastră a făcut paşi înapoi faţă de perioada când (în van, în cele din urmă) lupta pentru a pune mentalităţile comuniste la locul lor, în afara istoriei?

— Da, cred că sunt imun la atacuri şi insulte. Şi asta pentru că ceea ce scriu nu e făcut la ordin sau din vreun calcul meschin, ci pentru că aşa văd și simt eu lucrurile. S-ar putea să le văd și să le simt prost, dar asta e altă discuţie. Paşii făcuţi de presă în ultimii ani nu sunt înapoi, ci mult în lateral şi în adâncime. E o cădere în prăpastie care a antrenat aducerea la suprafaţă a tot ce a fost boală, nebunie şi ură în societatea noastră. Mercenari au existat întotdeauna, dar până nu demult erau mai degrabă sfioşi, pentru că le rămăsese un grăunte de spaimă. Știau că fac o porcărie şi le era teamă că vor da cândva socoteală. Mercenarul de tip nou, ivit o dată cu „oligarhizarea“ mass-media, e un robot perfect, un asasin cu sânge rece care nu are nici mustrări, nici ezitări şi nici spaime. El e de-o nesimțire paralizantă – asemenea politicianului pe care-l servește. E killer-ul din umbră, a cărui faţă o vezi deodată cu luciul lamei de pumnal pe care ţi-a înfipt-o între omoplaţi. Pentru bani, şi-ar ucide şi mama, darmite un adversar care nu înseamnă pentru el absolut nimic. N-am niciun dubiu că ar întoarce foaia cu aceeaşi dezinvoltură, dacă s-ar schimba macazul. Spectacolul ar merita toţi banii: imaginaţi-vi-i pe detractorii lui de la televiziunile năimite lăudându-l pe Băsescu! Nu e imposibil, de vreme ce unii din contestatarii lui de ieri au coborât cu un semiton vocile.

 

— Şi, totuşi, având în vedere că s-ar prea putea ca şi adversarii tăi să aibă un grăunte de dreptate, ce erori (defazaje, cum ar zice Andrei Pleşu) ale preşedintelui ai sesizat în acest mandat al său?

— Nu știu de ce vorbești de „adversari“. Un adversar e cineva care, cu bună-credinţă, încearcă să-ţi demonstreze că nu ai dreptate. Or, din ce văd în jur, lumea presei şi a internetului e plină de inşi care vor să te extermine, şi moral, şi fizic. Sunt departe de a-l idealiza pe Traian Băsescu. Judecăţile mele în ce-l privește sunt contextuale şi în conformitate cu adevărul, aşa cum îl înţeleg eu. Nu există un singur rând scris de mine în care să-l fi lăudat (se poate verifica foarte ușor!). În schimb, am scris că slăbiciunile lui sunt „limbajul şi anturajul“. Aici ar fi mult de lucrat. Ca erori, cred că a comis una care s-a amplificat incalculabil în ultimii trei ani: şi anume, încercarea de a porni lupta împotriva corupţiei printr-un exemplu care să-i dovedească imparţiali tatea. Episodul Dinu Patriciu a reprezentat începutul morţii Alianţei Dreptate şi Adevăr. Cred c-ar fi fost mult mai potrivit un tir concentrat asupra celor care deja erau percepuţi de opinia publică drept marii vinovaţi pentru dezastrul ţării, de la Năstase la Iliescu și toată șleahta lor de corupți. Traian Băsescu a preferat o strategie pe care a crezut-o sofisticată și care, din păcate, n-a reuşit. A vrut să dea un exemplu de imparţialitate, arătând că între corupţi se află şi unii „de-ai noştri“. Împrejurarea a adus la lumină ceea ce refuzam să vedem mulţi dintre noi: consistenţa profund mafiotică a clasei politice din România, indiferent de ce parte a baricadei se situează. Ce principii, ce ideologii? Aici e vorba de încrengături cu interese economice, care n-au niciun scrupul să facă alianţe contra naturii (cum a fost sinistra colaborare netransparentă dintre PSD şi PNL – de fapt, după cum vedem acum, două ramuri crescute din acelaşi trunchi, al lăcomiei şi setei de a domina.)

 

— Îţi place România de azi? Eşti cadru universitar. Ce ar mai fi de făcut pentru ca şcoala românească să iasă cât mai repede din prăpastia în care s-a tot dus în ultimii douăzeci de ani? E vreo legătură între starea şcolii noastre şi calitatea vieţii politice de la noi?

— De ce să nu-mi placă România?! Sau, ca să fiu mai nuanţat, unele lucruri îmi plac, altele nu-mi plac. Pe unele le ştiu, pe altele nu le ştiu. Prin urmare, o acceptare sau o respingere globală nu are sens. Oricum, nu ne putem plânge că nu am prins „vremuri interesante“… În privinţa şcolii româneşti, predicţiile mele sunt sumbre. Ceea ce în Occident a început mai demult – decerebrarea în masă – a ajuns şi pe agenda politică de la noi. Transformarea profesorilor într-un fel de lumpen-proletariat, mercantilizarea din învăţământul superior pe filiera universităţilor particulare, al căror nivel e în cel mai bun caz deplorabil, a dus la ceea ce vedem astăzi în toată splendoarea sa perversă: la oameni posesori de diplome, incapabili să scrie o frază fără greşeli elementare de ortografie. Când stăpân peste un partid – PSD – este un individ, Vanghelie, pentru care şcoala este un fel de construct science-fiction, ce să mai spui?! Nu mai vorbesc de noua lege a salariilor, unde încadrarea maximă a unui profesor universitar – adică a echivalentului de general din armată – e cam pe la nivelul plutonierului… Anti-intelectualismul politicienilor de după 1989 e atât de virulent, încât s-au molipsit şi cei care înainte de a fi politicieni treceau drept intelectuali. Ne programăm singuri, cu cinism, anularea ca popor şi ţară.

 

— Ce carte ai scrie dacă ai fi liniştit, o carte pe care n-ai scris-o, să zicem, din pricina vremurilor prea agitate?

— O carte despre bătrâneţe. Am început-o acum vreo zece ani, şi încă n-am ajuns nici la un sfert din cât ar fi trebuit. M-am resemnat, însă pe un fond de optimism: sper că va veni o vreme când o voi încheia. De altfel, chiar lunile trecute am dus la bun sfârşit o carte la care scriu, printre picături, de mai multă vreme. Titlul ei este Despre doliu şi e o încercare de a înţelege, pe fondul durerii omenești provocate de moartea cuiva apropiat, cum subzistă tradiţia într-o lume desacralizată, fără norme şi repere. În aşteptarea acelor „vremuri liniştite“, îmi notez într-un caiet ideile pentru alte şi alte cărţi. Pe unele le voi scrie, altele vor rămâne mostre din tot mai consistenta „bibliotecă a proiectelor eşuate“, care este chiar viaţa fiecăruia dintre noi.

 

Articol publicat şi în România literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.