Un an fără flori

Aș îndrăzni să propun un pact: ce-ar fi dacă timp de un an Primăriile din România n-ar mai cheltui niciun leu cu florile?

Ca în fiecare primăvară, și anul acesta Primăriile achiziționează din greu plante ornamentale. Bulevardele, parcurile, piețele și clădirile publice sunt invadate cu tone de panseluțe, lalele, hortensii, caprifoi, lăcrimioare, anemone, trandafiri, bujori, clopoței, garofițe, crini, margarete, iriși, dediței, cimbrișori, viorele, toporași.

La casele mari (municipiile-reședință dejudeț) nu sunt ocoliți nici bambușii, nuferii și palmierii – ba chiar se vorbește de aclimatizarea pe scară largă a cocotierilor… Mesajul e limpede: după amorțeala, rebegeala, depresia și acreala acumulate peste iarnă, românul are dreptul să-și clătească ochii, să se scufunde vizual într-un peisaj prietenos.

N-am să mă refer la afacerile înfloritoare, la corupția care îmbobocește și dă rod – ca să mă exprim în regim horticol – cu ocazia achizițiilor. Și nici la faptul că lăudabilul efort de a masca urâțenia localităților costă sume colosale. Acțiunea nu se reduce la adjudecarea de către firme alese pe sprânceană a banilor distribuiți cu dărnicie de către Consiliile Locale. Florile mai trebuie și plantate, udate, îngrijite. Ceea ce presupune existența unei armate de horticultori și paznici. Ca să nu mai vorbesc de prețul îngrășămintelor, electricității și apei. Faceți o socoteală scurtă și veți ajunge la cifre astronomice.

Igiena vizuală costă, așa cum costă sănătatea, educația și apărarea. Trebuie să fii hain la suflet să-l deposedezi pe românul amărât de această minimă plăcere. Pasiunea florală care i-a cuprins pe edilii orașelor și satelor noastre e, neîndoios, și o reacție la deceniile de cenușiu-murdar în care ne-am dus existența în comunism.

Cu toate acestea, aș îndrăzni să propun un pact: ce-ar fi dacă timp de un an Primăriile din România n-ar mai cheltui niciun leu cu florile? Și nu pentru a face economie de dragul economiei, ci pentru a da banilor o altă întrebuințare. De pildă, pentru a repara fațadele miilor, ale zecilor de mii de clădiri care se află, în ciuda anilor de când am scăpat de comunism, într-o incredibilă delabrare. Hidoșenia e cu atât mai evidentă, prin contrast, în locurile unde au fost plantate covoare de flori de sute de metri pătrați. Parcurgând zonele, nimerești în plină schizofrenie vizuală: privești în jos și ești încântat de inepuizabila imaginație a naturii. Ridici ochii și dai iarăși peste pereții coșcoviți, geamurile irecuperabile, zidurile mâncate de lepră, catastrofa acoperișurilor năruite și cu lemnăria putrezită. Ne lăudăm cu deceniile de pace asigurate de comunism, dar arătăm, ne comportăm și trăim ca și cum am fi ieșit dintr-un război mai lung decât istoria.

Ne-am lămurit cu păgubosul nostru „rromânism”. Vedem unde ne-a dus. Ce-ar fi să fim, vreme de-un an, asiatici? „Un an măcar… atât… un singur an”, cum zicea Minulescu. Să facem proiecte precise și să luptăm cu toată forța pentru a le pune în aplicare. Ele pot fi orice: zece kilometri de autostradă. Cincizeci de spitale. Două sute de școli. O sută de biblioteci. Trei sute de săli de sport. Câteva mii de clădiri reabilitate. Ce-ar fi să ne smulgem din torpoarea, amețeala, paralizia dependenței de stat și să abandonăm („atât… un singur an”!) milogeala și cerșeala? Ce-ar fi să punem, trei sute șaizeci și cinci de zile, binele comun, binele public, deasupra egoismului găunos care ne-a transformat în sclavi ai propriilor neputințe?

M-aș lipsi, pentru un an, de încântarea pe care mi-o stârnesc florile din parcuri. Aș încuraja anularea spectacolelor muzicale, teatrale sau sportive gratuite. Aș refuza orice facilitate pe care mi-o face Primăria. Aș renunța la beneficiile acordate la locul de muncă, la premii și răsplăți suplimentare pentru efortul pe care-l depun. Cu condiția ca tot ceea ce se scurge, magnanim, printre degetele instituțiilor statului să fie folosit pentru obiectivele menționate mai sus – sau oricare altele, considerate necesare de comunitate.

N-aș mai vrea să văd – măcar un an – români cu mâna întinsă, pretinzând ajutoare și privilegii. Și nici să mai aud de „institute levantine” și alte aberații emilconstantinesciene. Aș vrea să uit de pleiada de centre de studii care studiază doar neantul. Ce s-ar întâmpla dacă, timp de un an, grupurile de cercetare politică și cele de sondare a opiniilor n-ar mai primi niciun șfanț de la stat? Am fi mai puțin avizați și mai prost informați? Dimpotrivă, am fi cruțați de manipulările și minciunile în care s-au specializat atât de mulți dintre compatrioții noștri. Nu mai simt nevoia de „consultanțe” pe bani publici, de „studii de fezabilitate” soldate cu clasarea dosarelor, călătorii de „documentare” și „schimburi de experiență” plătite de contribuabil.

Să ne abținem, pentru un an, de la distribuirea de necritică de burse – înafara cazurilor în care ele sunt indispensabile pentru viața beneficiarilor. Să abolim gratuitățile la tren, tramvai, metrou, avion. Dacă nu ne putem plăti biletele, să stăm acasă – un an trece ușor! Să scrâșnim din dinți, să ne ghiorăie mațele, să îmbrăcăm, toamna și iarna, un pulovăr în plus (am făcut-o și pe vremea lui Ceaușescu!), dar să ieșim odată din mizerabilismul care ne-a devenit a doua natură. Să ne transformăm, dintr-un popor de asistați, într-un popor de cetățeni.

Ce țară e asta, în care se legiferează „tichetele de alimente” și „voucherele de vacanță”? Ele amintesc de „fericirea obligatorie” a comunisto-fascismului și nazismului. Doar acolo tătucul-stat avea grijă să te distrezi, să mănânci „științific” și să te întorci la lucru satisfăcut că te-ai „relaxat” pe gratis. Că ai mai „tras-o” o dată sistemului – neștiind că nu faci decât să te furi pe tine însuți. Una dintre cele mai degradante „revendicări sindicaliste”, pe care-am auzit-o din partea mai multor categorii de angajați, e așanumita „masă caldă”. De unde până unde?! De ce trebuie să-mi dea statul mie, simplului angajat, de mâncare? Statul ar trebui să ofere condițiile de a-mi câștiga existența decent, să pot mânca ce vreau. Pretenția de a avea o „masă caldă” la locul de muncă trădează nu doar mentalitatea pomanagistă, ci și infantilizarea deprimantă. Doar copilul și parazitul se pun la masa gata întinsă. Și egoistul: „masa caldă” îl favorizează pe membrul familiei ce beneficiază de fericirea la castron în detrimentul copiilor și nevestelor rămași la domiciliu. Un mai dezolant exemplu de discriminare nici că poate exista. Ce înseamnă, de fapt, o „masă caldă”? Ea poate fi orice: zeama chioară stoarsă de pe oase, ștevia râncedă și carnea dubioasă a cine știe cărui animal jigărit.

Am putea, de asemenea, să ne petrecem un Paște și un Crăciun fără milioanele de becuri și beculețe care ne dau iluzia paradisului terestru. În realitate, n-am depășit nivelul unei civilizații post-medievale, în care nu funcționează nimic: nici canalizarea publică, nici serviciile fundamentale (apa, gazul, electricitatea, transportul).

Aș vrea ca după exercițiul de austeritate de un an, clădirile să arate măcar ca sediile Eon ori Apa Nova. Visez să devenim o țară a „regiilor autonome” în slujba cetățeanului, nu în detrimentul lui. O țară în care primarilor să nu le fie teamă să-i amendeze pe cei care refuză să-și repare acoperișurile caselor și să zugrăvească pereții ajunși la ruină. Abia atunci aș simți că trăiesc într-un loc care a reușit să învingă întreitul blestem al egoismului, indiferenței și fricii. Restul e oneghism și campanie electorală.

P.S. – Cea mai frumoasă știre pe care am citit-o în ultima vreme: scriitoarea J.D. Rowling, creatoarea lui Harry Potter, și-a pierdut statutul de miliardară. De bunăvoie: a donat sute de milioane de euro în scopuri caritabile.

Articol publicat şi în revista România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News