Deplasarea spre roșu

Uniunea Sovietică a capotat în mod lamentabil. În fața realizărilor concrete ale Occidentului, inclusiv pe plan militar, minciuna ideologică s-a prăbușit ca un castel de nisip. Și prăbușită ar fi rămas, dacă acțiunea politică a doi președinți americani, mai întâi, timid, Bill Clinton, iar apoi, decisiv, Barack Obama, n-ar fi adus înapoi de la groapă mortul ce părea destinat unei putrefacții rapide.

Sub ochii noștri, o varietate de comunism își ia revanșa pentru înfrângerea – ce părea definitivă – de la sfârșitul anilor ’80. Atunci, prin venirea la putere în Statele Unite și Marea Britanie a politicienilor conservatori, Ronald Reagan și Margaret Thatcher, cele două țări au atins culmea prosperității și a libertății. Ambii au ajuns la conducere după ani de dominație a stângii și de șantaj politic internațional exercitat cu binecunoscuta abilitate de către Uniunea Sovietică. Urmașii lui Lenin n-au pierdut atunci o bătălie economică – o pierduseră de mult –, ci o bătălie a modernizării. Ea s-a manifestat atât militar, prin incapacitatea rușilor de a ține pasul cu tehnologia Vestului, cât și civilizațional: era din ce în ce mai greu să ții sub obroc sute de milioane de oameni în era sateliților și a sistemelor de telecomunicații ultra-performante.

Marxisto-comunismul a supraviețuit prin simpla putere a propagandei. Sărăcia endemică, lipsa libertăților, represiunea violentă, cultul liderului providențial erau ascunse sub o poleială de promisiuni privitoare la viitorul de aur al omenirii. Situația amintea de imaginea personajului din romanul lui Gaston Leroux, Le Fantôme de l’Opéra: sub masca strălucitoare se afla un chip hidos. Poate că nu întâmplător cea mai populară versiune a cărții, opera lui Andrew Lloyd Weber, a avut premiera în 1986, la doar câțiva ani după ce președintele SUA lansase Inițiativa Apărării Strategice, cunoscută sub denumirea de Războiul Stelelor. Obligată să facă față unei competiții nemiloase, Uniunea Sovietică a capotat în mod lamentabil. În fața realizărilor concrete ale Occidentului, inclusiv pe plan militar, minciuna ideologică s-a prăbușit ca un castel de nisip.

Și prăbușită ar fi rămas, dacă acțiunea politică a doi președinți americani, mai întâi, timid, Bill Clinton, iar apoi, decisiv, Barack Obama, n-ar fi adus înapoi de la groapă mortul ce părea destinat unei putrefacții rapide. Corupția, minciuna, nerușinarea, falsificarea sistemelor de competitivitate, perspectiva aberantă asupra realității au reprezentat, sub Obama, semnele surpării galopante ale unui sistem politic ce încorona câteva secole de liberalism și raționalism. Șarlatania egalitaristă, trucarea realității, bunăstarea garantată de apartenența la grupuri puternic ideologizate au săpat adânc în temeliile unei lumi care, după o expresie consacrată, „trăia în adevăr”. Obama și instrumentul său diabolic în politica externă a SUA, Hillary Clinton, au măsluit în așa fel jocurile internaționale, încât l-au impus la masa tratativelor pe mediocrul birocrat al spionajului sovietic, Putin, drept partener de nădejde. Din acel moment, mașina istoriei a fost întoarsă. Plămânii sănătoși ai Vestului au început să sufle în pânzele visului imperial al Rusiei.

Că formele contondente de comunism occidental au directă legătură cu prăbușirea sistemului sovietic e la mintea cocoșului. Într-o lume în care bolșevismul ca proiect politic viabil dispăruse din Europa, aberațiile marxisto-leniniste își pierduseră forța de impact. Pur și simplu, nu mai aveai pe ce să pui degetul și să constați malignitatea lui absolută. În contrapartidă, a apărut un comunism de hârtie, un colectivism al campusurilor universitare, al publicațiilor „progresiste”, al televiziunilor cinice, al intelectualității îmbătate de iluzii absurde. În douăzeci de ani, sistemul academic, cu adjuvanții săi, au născut o masă critică de absolvenți care și-au asumat de bună voie rolul de agenți de propagandă a ceea ce deprinseseră pe băncile facultăților. Ei nici măcar nu mai trebuie asmuțiți asupra țintelor – o fac din proprie inițiativă, convinși că-și aduc o contribuție inestimabilă în ce privește viitorul planetei.

În contextul în care logica a fost abolită, manipularea și minciuna merg mână în mână. Pentru cineva care a trăit peste treizeci de ani sub comunism, ca mine, e de-a dreptul hazos să citească acuzațiile presei de stânga privind presupusul ajutor dat de ruși lui Trump în alegerile din 2016. Frauda semantică e totală: ei, tocmai ei, cei care mărșăluiesc umăr la umăr cu ideile politice care l-au produs pe Putin, sunt revoltați că acesta se amestecă în politica internă a Americii! Că țarul de la Kremlin se amestecă, e dincolo de orice dubiu. Dar o face tocmai prin agenții corectitudinii politice, ai „liberalismului” și „progresismului” de sorginte marxistă care au luat cu asalt societatea americană.

Momentul actual este, din acest punct de vedere, unul al urii de sine a elitelor intelectuale și politice. În loc să învețe din lecția drastică reprezentată de alegerea lui Trump – eșecul politicii bazate pe minciună și false promisiuni egalitariste – au pus la cale un vast complot prin care sperau să-l suspende, acuzându-l de trădare. Trump n-a făcut altceva decât a promis în campania electorală. Trădarea era doar în mintea lor. Ca dovadă, publicarea Raportului Mueller s-a dovedit un dezastru. M-aș fi așteptat ca documentul să fie comentat pe măsura enormelor așteptări legate de el. Nimic, absolut nimic. Tăcere mormântală. În demența lor anti-democratică (adică anularea pe căi nedemocratice a votului democratic), acum își pun speranțe în activarea Amendamentului al 25-lea la Constituția americană. Acesta precizează, în Secțiunea a 4-a, condițiile în care un președinte poate fi înlăturat: dacă vicepreședintele și majoritatea membrilor Cabinetului ajung la concluzia că șeful statului se află în „incapacitatea de a exercita puterea și îndatoririle funcției sale.” Jalnic, de o mie de ori jalnic. În loc să facă o analiză temeinică a malversațiunilor care au dus la pierderea puterii, democrații și acoliții lor se afundă în mlaștina dezonoarei și a turpitudinii morale.

La plecarea de la Casa Albă, în 2001, familia Clinton avea, conform declarației președintelui, datorii de 16 milioane de dolari. În 2015, când Hillary a candidat la conducerea Americii, cuplul își rotunjise conturile la 45 de milioane. Ceea ce înseamnă că au câștigat, în medie, 4.2 milioane de dolari anual. Evident, nu din salarii. Și nici din afaceri, deoarece nu au desfășurat niciun fel de activitate economică. Veniturile lor provin din două surse: publicarea de cărți și conferințe. Și mai ales din acea vagă ocupație numită „consultanță”. Am avut curiozitatea să parcurg câteva dintre cuvântările lui Clinton. Sunt texte de-un convenționalism searbăd, lipsite de orice idee și substanță. Cum de sunt ele plătite cu sute de mii de dolari bucata, și de către cine, nu e chiar un mister. Sunt, în buna tradiție mafiotică, parandărătul matrapazlâcurilor petrecute pe vremea când respectivele personaje aveau în mâini pâinea și cuțitul statului.

O lectură rău-voitoare a acestor rânduri ar putea lăsa impresia că sunt un suporter al lui Trump. N-am fost și nu sunt. Mă rezum doar la analiza a ceea ce furnizează realitatea, excluzând bula de minciuni în care se complac adepții corectitudinii politice. Trump n-a făcut decât să speculeze insolența și incompetența clasei politice de stânga, care credea că poate prosti la nesfârșit pe toată lumea. Desprinși de realitate, au apelat la tot felul de tertipuri financiare și politice pentru a aduce și în America „binefacerile” socialismului. Surzi și orbi la experiența istorică a omenirii, au ajuns să-și dorească în propria casă instaurarea unui model care nu a produs, oriunde a fost aplicat, decât suferință, nedreptate, represiune și sărăcie.

Cine nu are vise utopice? Toți vrem să ajungem pe lună, dar cei mai mulți ne dăm seama că ne lipsesc mijloacele pentru a ne deplasa acolo. Ei bine, noua specie de „visători” ce-și spun progresiști, nu se încurcă în astfel de amănunte. Cineva e dator să „le dea”, fără să-și pună problema că ar fi de datoria lor să se ocupe mai mult de producție, decât de redistribuire. Pe munca, pe banii și pe viața altora e ușor să fii generos. Când ai un salariu îndestulător, când muncești într-un campus de vis, unde-ți poți satisface pe gratis toate nevoile profesionale și culturale, când muncești doar câteva ore pe săptămână, așa cum se întâmplă cu majoritatea covârșitoare a universitarilor americani, ți se pare că așa arată lumea adevărată. Și, pentru că nu te costă nimic, ceri să se extindă acest fel de viață la nivelul întregii societăți. Nu, lumea arată cu totul altfel. Ea nu poate fi schimbată însă făcând apel tocmai la ideologia care a distrus în om orice urmă de generozitate, competență și voință realistă de a face bine.

Când politicienii, artiștii și universitarii occidentali vor renunța la marile beneficii pe care le au, am să le acord măcar creditul sincerității. N-a făcut-o niciunul dintre ei. N-a anunțat niciunul că, gata, de mâine va cere să fie plătit cu salariul minim pe oră. În clipa de față, el este în Statele Unite 7,25 dolari. Cu atât, și nici cu un cent mai mult, sunt plătiți milioane de oameni în cea mai prosperă țară din lume. Înmulțiți suma cu cele 4 sau 5 sau, haide, 10 ore pe săptămână ale unui profesor de la universitățile infestate de comunism și veți vedea cât de mare e frauda la care sunt părtași descreierații ce se pretind salvatorii omenirii. Aceasta e prima alegere pe care o au de făcut: să aibă grijă de propriile familii dispunând de sumele ce rezultă din calculul rece al cifrelor, și nu din inginerii financiare care au ruinat o civilizație întreagă. A doua ar fi să emigreze într-una din țările unde societatea visată de ei funcționează din plin. Le-aș propune Coreea de Nord.

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News