Sufletul și suflețelul

„Nu înțelegi tu sufletul rus!“ – aceasta a fost concluzia unei dispute cu un prieten despre masacrele din Ucraina. Într-adevăr, nu-l înțeleg. Cum, de altfel, nu înțeleg, în general, ce e cu sufletele și de ce, în numele lor, se comit atrocități. Cred în universalitate și rațiune și îmi sunt suspecte încercările de a despărți oamenii pe criterii de „suflețel“.

Ca mulți alți cititori ai lui Noica, am fost șocat de sintagma „sentimentul românesc al ființei“ – o construcție hazardată căreia, pe bună dreptate, Cioran i-a contrapus, cu mortală ironie, „sentimentul paraguayan al ființei“. Exacerbarea unor trăsături naționale ori locale („Banatul e fruntea“, „Ardealul e mintea“ și alte bazaconii de acest tip), blocarea în iluzorii unicități și în înfumurări de bodegă sunt, toate, semne ale nesiguranței de sine. Nimic mai mult decât forme de bigotism deturnat în etno-politic.

Discuția a pornit de la un articol al lui Serghei Lebedev, A Passenger on the Philosophers’ Steamer, apărut în numărul 2 / 2023 al revistei „Liberties“. Lebedev e un prozator rus stabilit la Berlin. În ultimii ani, a scris articole în care denunța practicile criminale ale lui Putin în legătură cu dizidenții și opozanții la politica sa belicoasă și dictatorială. Considerat unul dintre cei mai talentați autori ruși ai generației tinere, Lebedev a pus în evidență relația indestructibilă între metodele represive exercitate de puterea rusă indiferent de orientarea ei politică. De la violența generalizată din vremea imperiului, la ridicarea crimei la nivel de politică de stat, sub comuniști, sau la mafiotismul asasin îmbrățișat de Putin există, în ultima sută și cincizeci de ani, o perfectă continuitate. Atenția acordată acestor chestiuni i-au atras lui Lebedev eticheta de „noul Soljenițîn“, de martor al barbariei fără oprire și fără opreliști la care a fost supusă țara sa.

„Istoria familiei mele a fost scrisă, între 1917 și 1991, de către poliția statului“, subliniază scriitorul. Actele sălbatice descrise în romanele sale sunt direct inspirate de istoria rudelor, victime ale ideologiei lui Lenin, care a impus doctrina necesității asasinatului politic. Vreme de un veac, chiar în condiții politice radical diferite față de cele care l-au împins pe Lenin la exterminarea fizică a adversarilor, lecția „piticului sifilitic“ (cum a fost adeseori numit) a fost aplicată cu aceeași ură de urmașii săi. Putin a readus, cu un zel demonic, toate aceste metode în actualitate. Pe lângă crimele comise în străinătate, sub ochii încă increduli ai unui Occident moleșit, represiunile interne continuă cu un zel reînnoit.

Dar studiul lui Lebedev e relevant și dintr-un alt punct de vedere decât cel al documentării actelor violente ale lui Putin. El nu e doar urmașul unor preoți ortodocși și al unor opozanți de origine germană la politica bolșevicilor. E și urmașul filosofului Ivan Ilin, a cărui doctrină naționalist-extremistă l-a inspirat pe Putin. E greu de crezut că un kaghebist trimis în Germania, precum despotul de azi de la Kremlin, avea timp de scrierile unui filosof rus emigrat în 1922, împreună cu alți intelectuali pe așa-numita „Corabie a filosofilor“, lăsați să plece (de fapt, expulzați) din raiul comunist al lui Lenin. Pe același vapor se afla și Nikolai Berdiaev, unul din cei o sută optzeci și șase de „intelectuali anti-sovietici“ ce aveau să fie arestați și, ulterior, deportați.

Dacă Putin nu e un mare cititor (nimic din limbajul său rudimentar, înțesat de vulgarități, arată că ar fi), unii din apropiații săi sunt. De pildă, principalul său ideolog, Aleksandr Dughin, propagă aceeași sinteză de marxism și fascism care constituie și baza gândirii lui Ivan Ilin. Dar astfel de salturi acrobatice țin de însăși esența putinismului. Dacă ne gândim bine, Putin nu și-a slujit niciodată țara. El a slujit mai întâi KGB-ul și succesoarele acestuia, mafia militarizată care ține într-un clește de fier populația unei țări stranii, ce nu a ieșit încă în totalitate din medievism, iar, ulterior, propriile vise imperialist-naționaliste. Din acest motiv, nu există o ideologie bine conturată a Rusiei de azi. Potrivit lui Serghei Lebedev, țara e prizoniera unei dogme ce nu are nimic în comun cu doctrinele politice, fiind mai degrabă „o ramă mitologică, o imagine sanctificată care creează o identitate sacralizată“.

Așa se explică alianța strânsă dintre un adept fanatic al bolșevismului pur și dur și biserica ortodoxă. Putin a fost obligat de împrejurări să propună un model nou, în condițiile în care comunismul își epuizase resursele de atractivitate pentru populație. Singur ori sfătuit de camarila sa, Putin a imaginat un drum ocolit către ținta pe care, de altfel, a avut-o mereu în minte: cea spre gloria imperială. În acest parcurs, nu s-a sfiit să anexeze și elemente de dreapta și extremă dreaptă. După ce Elțîn decisese, în 1998, reînhumarea familiei imperiale într-o ceremonie menită să impresioneze și să treacă în uitare cele trei sferturi de veac de opresiune, Putin a făcut un îndrăzneț pas înainte: reînvierea gloriei dinastice prin persoana sa.

Pentru un observator din afară, e surprinzătoare (dacă nu chiar șocantă) aglutinarea de elemente de extremă stângă cu cele de extremă dreaptă în gesturile lui Putin. Astfel, în 2005 el a dispus repatrierea rămășițelor a doi ruși emigrați, care au fost reînmormântați în cimitirul Donskoy din Moscova. E vorba de Ivan Ilin, care a murit în Elveția, și de generalul Anton Denikin, comandantul suprem al Armatei Albe, îngropat în Statele Unite. Simbolistica acestei alegeri nu a scăpat nimănui. S-a spus chiar că ea reprezintă momentul fondator al noii direcții naționalist-imperiale îmbrățișate de Putin. Sloganul lui Denikin, „Rusia unită și indivizibilă“ este, fără îndoială, sursa de inspirație pentru numele partidului al cărui lider de facto este Putin, Rusia Unită.

Opțiunea pentru Ivan Ilin e și ea evidentă: „Ilin a fost ales pentru rolul de ideolog și profet. Putinismul nu are un text de referință, o carte de căpătâi; e extraordinar de eclectic și maleabil, ceea ce îl face să fie și puternic. Dar regimul Putin a dorit să aibă o genealogie prestigioasă și un limbaj politic conservator cu pretenția de a reprezenta o «filozofie» și o «tradiție istorică». Șovinismul agresiv al lui Ilin se potrivea ca o mănușă. Totuși, Ilin nu a stabilit cursul istoriei ruse; din contră, istoria rusă s-a mișcat în direcția ideilor sale, „După o aplecare extremă spre stânga, pendulul s-a înclinat spre dreapta“, scrie Serghei Lebedev. Or, această combinație de extreme a dus la formarea unei direcții politice în care se regăsesc, cu egal entuziasm, și vechii resentimentari, disperați în urma prăbușirii Uniunii Sovietice, și nostalgicii iluzoriei măreții imperiale.

Merită subliniat că Ivan Ilin a fost unul dintre puținii gânditori emigrați din Uniunea Sovietică interesat să propună un scenariu privitor la soarta Rusiei de după prăbușirea regimului întemeiat de Lenin și consolidat de Stalin. Tabloul imaginat de el e de o surprinzătoare acuratețe, deși minat de conotația negativă dată de el conceptelor de „democrație“ și „libertate“. O dată cu dispariția comunismului, cele două valori caracteristice societăților deschise „vor fi folosite de dușmanii Rusiei pentru a încerca s-o dezmembreze, jucând pe cartea separatismului. Singura salvare va fi apariția unui lider puternic, un dictator înconjurat de un grup de sprijinitori mânați de o «arbitrarietate patriotică» și capabil să anuleze tendințele centrifuge cu prețul sacrificării libertăților civile“.

Această descriere a lui Serghei Lebedev a ideilor lui Ivan Ilin coincide în proporție de sută la sută cu transformarea Rusiei din ultimele două decenii. N-a fost o evoluție firească, ci una aplicată cu manualul viziunilor lui Ilin în față. E vorba de un profetism auto-indus, de un rapt ideologic comis cu sânge rece de un grup de mafioți obsedați de bani și de putere. Încă din prima clipă a preluării puterii, lui Putin i s-a construit o efigie de salvator. Tema „țării în primejdie“ a motivat toate bestialitățile comise, începând cu cele din Cecenia și continuând cu cele de azi din Ucraina. Prezentarea democrației drept o valoare negativă, generatoare de haos, contrară intereselor vitale ale rușilor a avut un impact uriaș în rândul populației. Reinterpretarea unor concepte clasice și umplerea lor cu un conținut străin e, de altfel, una din strategiile celor care se hrănesc cu aberațiile lui Marx. Așa s-a ajuns ca „liberalism“ să semnifice, în noul nomenclator al extremei stângi occidentale, „socialist“, iar „conservator“ să însemne, nici mai mult, nici mai puțin decât „reacționar“ și „extremist“.

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără accentuarea rolului și întărirea pozițiilor Serviciilor Secrete. Ele se iluzionează că ar fi un fel de „nouă nobilime“, o încrengătură indispensabilă și patriotică, un corp de elită care a salvat Rusia atunci când era gata să se prăbușească în prăpastie – e vorba de invalidarea planetară a comunismului de tip bolșevic și pierderea dominației Rusiei asupra țărilor pe care le-a călcat în picioare timp de trei sferturi de veac.

Cam așa stau lucrurile cu Putin, cam așa stau și cu sufletul rus. Mă dau, încă o dată, bătut: nu înțeleg nimic.

Articol publicat și în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News