Descompunerea corpului social în absența realismului moral

Polarizarea socială aprig întreținută de manevrarea populistă a unor teme și piste false este una dintre sursele marii trăncăneli și zăpăceli naționale.

Pe fondul educației școlare (din ce în ce mai precare), pe care aproape nimeni nu o mai ia în serios ca unică soluție salvatoare, arhitectura socială, sprijinită cândva pe ierarhia unor valori și competențe rațional incontestabile, se transformă într-un joc riscant cu instituții butaforice și multe castele de nisip.

Intelectuali publici, jurnaliști de teren, preoți admirabili sau monahi bine echipați cu bun-simț care au tangență cu România reală, cuminte, strivită și tăcută, dau oricând mărturie despre starea cumplită de sărăcie în care supraviețuiesc miraculos batrâni abandonați de copii sau rude în „secolul singurătății”, al relativismului agresiv, al prăbușirii unor idealuri simple (a deveni un om onest, a întemeia o familie și a-i rămâne fidel, a-ți respecta cuvântul dat, a nu răni gratuit, a trăi în rânduiala rezultată din cucerirea unor virtuți sau împlinirea unor porunci morale esențiale comunitar).

O societate își dă măsura gradului său de civilizație prin civilitate, caritate, verticalitate etică în fața abuzului, alergie reactivă la corupție, la agresivitate, grobianism, obrăznicie, vulgaritate. Prin nivelul decent de educație a omului mediu, nivel care asigură un filtru social capabil să separe periculoasele creaturi ale imposturii de cetățenii respectabili prin ceea ce (nu) fac, precum și de cei ce compun elitele tuturor profesiilor pe care contează o societate imperfectă, dar funcțională.

Rolul Bisericilor (partea covârșitoare încă a societății civile românești) este sau poate fi profund benefic social. Dincolo de rațiunea lor fondatoare, eminamente liturgică, prin care se asigură reala hrană spirituală necesară omului religios (nu superstițios), om care devine astfel mai prolific social, Bisericile au un rol central, deci o datorie, în focalizarea atenției personale/  comunitare asupra unor treburi nu neapărat cerești, dar a căror abordare creștină prin implicare deschid o cale spre Cer: ajutarea concretă a cuiva bolnav sau strâmtorat, mângâierea cuiva doborât sufletește, organizarea unor acțiuni care (re)clădesc relații binefăcătoare, transmiterea unor tradiții care îmbogățesc în registrul simbolic al culturii etc.

Toate acestea, dar nu doar ele, ameliorează starea socială și constituie o enormă contribuție nutritivă comunitar, în absența căreia se instalează pasivitatea în fața răului care-l lovește pe celălalt, parazitismul hrănit de asistențialism cripto-electoral, relativismul moral, depravarea, dezabuzarea, destrămarea…

Ne face totdeauna bine ceea ce ne ține împreună (imensa tradiție religioasă și culturală), nu ceea ce ne separă de ceilalți și de Dumnezeu (utopia, ideologia, relativismul, ateismul, anarhismul). Societatea e compusă din puzderie de nuclee comunitare, începând cu familia fondată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie. Energia care le animă în mod nevăzut pe toate nu e/ nu poate fi doar una biologică, ci și una morală, spirituală, religioasă, culturală. Tot ea, dacă nu e blocată prin sabotarea și prăbușirea educației și a bunului-simț, hrănește elitele politice ce devin temporar responsabile de binele nostru mărunt, cotidian, mereu fragil, al fiecăruia dintre noi.

O societate saturată însă de bășcălie, resemnare, breaking news și nemulțumiri, polarizată și bântuită de ficțiuni, refractară la realism, permeabilă la populism, acomodantă cu răul de orice fel, disprețuitoare cu oglinda, este una care se iluzionează că are un viitor. Versul marelui Eminescu pe temă nu ne ajută în context foarte mult. Dimpotrivă.

Pe ce și mai ales pe cine contează ea, așadar, în optimismul ei? Hristos, de exemplu, ne spune să nu „dormim”. Creștinismul nu e o reverie sau Ortodoxia, o magică euforie. Ci pur realism. Calea care ne conduce cu sens undeva e „strâmtă”, deci dificilă, și „dreaptă”, deci realistă, onestă, nemincinoasă, solicitând spre străbatere mai multe virtuți, decât patimi, mai multă adecvare la realitate decât sfidarea ei. Ca întotdeauna, rămân acestea trei: „Credința, nădejdea și dragostea.”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News