„Magul de la Kremlin”, un roman care cufundă cititorul în inima puterii rusești

Giuliano da Empoli, „Magul de la Kremlin”, traducere și note de Bogdan Ghiu, Editura Humanitas Fiction, 2023, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Scris în pandemie și predat la Gallimard în ianuarie 2021, Magul de la Kremlin este un roman în același timp documentar și vizionar, cu accente profetice. Dorința de a sonda misterele Kremlinului și ale Rusiei, actuale și dintotdeauna, l-a determinat pe autor, Giuliano da Empoli, să depășească granițele eseului pentru a apela la ficțiune și la forța imaginației, rodul acestei alchimii fiind nu numai un mare roman despre Rusia contemporană (de la declinul lui Elțîn, ascensiunea lui Putin, figurile oligarhilor, războiul din Cecenia, Jocurile Olimpice de la Soci până la criza ucraineană), ci și o extraordinară meditație despre putere, în universalitatea mecanismelor și a resorturilor ei. Romanul – din care publicăm în avanpremieră un fragment – va apărea în martie, la Editura Humanitas Fiction.

Pornind de la figura fostei „eminențe cenușii” a lui Putin, Vladislav Surkov, „noul Machiavelli” sau „Rasputin al lui Putin”, fost regizor de teatru și realizator de reality-show-uri tv, autor (sub pseudonim) de romane și de texte de hip-hop, figură misterioasă retrasă, între timp, cu totul din viața publică (aflându-se sub interdicție atât din partea Occidentului, cât și din aceea a actualului „Țar”), dar vreme de peste două decenii strategul din umbră al ascensiunii lui Vladmir Putin (creator al conceptelor putiniste de „verticalitate a puterii” și „democrație suverană”), povestea trăită și spusă de Vadim Baranov ne cufundă în inima puterii rusești. Unde curtenii și oligarhii poartă un război permanent, transformând o țară întreagă într-un teatru politic, singura realitate fiind îndeplinirea dorințelor țarului. Printr-o proiecție fantastică, demnă de marea proză rusă, Magul de la Kremlin analizează distopica alianță letală globală dintre regresiile populiste și noile tehnologii bazate pe așa-numita inteligență artificială, altfel spus, noua tiranie „științifică”.

Magul de la Kremlin – care va apărea în luna martie la Humanitas Fiction, 2023, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu – a fost distins, în 2022, cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac.

„Giuliano da Empoli a terminat acest roman, ale cărui formulări puternice amintesc în parte de moraliștii și memorialiștii francezi din secolul al XVII-lea, în ianuarie 2021, cu un an înainte ca armata rusă să invadeze Ucraina. Unii ar spune că acest scriitor este un vizionar, alții, că își cunoaște subiectul mai bine ca oricine. Să adăugăm o a treia caracteristică, stilul, și vom avea o mare carte”, scrie despre el Jérôme Garcin, în Le Nouvel Observateur.

Iar Frédéric Beigbeder, în Le Figaro, scrie: „De multă vreme n-am mai devorat un roman cu atâta aviditate. Este ceea ce anglo-saxonii numesc un page turner, o carte căreia nu te poți opri să-i întorci paginile, supereficientă și bine documentată, care descrie culisele puterii ruse din ultimii douăzeci de ani într-un stil simplu, seducător și de un realism incredibil. […] Este cartea pe care trebuie să o citești dacă vrei să înțelegi războiul din Ucraina. […] Pentru un prim roman, este o lovitură de maestru.”

Cu Magul de la Kremlin – scrie Libération – Giuliano da Empoli oferă cititorului „o radiografie strălucită a sistemului mental și a logicii de război a lui Vladimir Putin. Într-un fel, el povestește tot ceea ce a dus la invadarea Ucrainei la 24 februarie 2022. Este o relatare de o mare forță literară și istorică, care trebuie citită dacă dorim să înțelegem ceea ce, de aici, pare de neînțeles.”

Giuliano da Empoli. Foto: Alain Roberge / La Presse

Giuliano da Empoli, autor cu origini italo-elvețian, este, probabil, cel mai în vogă scriitor francez al momentului, în același timp discutat și disputat. Născut în 1973, la Neuilly-sur-Seine, a studiat dreptul în Italia, absolvind ulterior un masterat în Ştiințe politice la Paris. A pendulat permanent între țări (Italia, Franța, Elveția), între limbi (italiana și franceza) și între profesii, impunându-se, pe rând și uneori simultan, ca jurnalist (presă scrisă, radio, tv), comentator, expert, consilier politic (la un moment dat, chiar al unui prim-ministru italian, Matteo Renzi), profesor (în momentul de față, la Sciences Po din Paris) și scriitor, mai întâi de eseuri, apoi – acum – de ficțiune. A debutat la doar 22 de ani, în 1996, cu Un grande futuro dietro di noi, pentru care La Stampa l-a declarat „Omul anului”. Au urmat numeroase și importante volume de nonficțiune, între care La guerra del talento (2000), Overdose (2002), Fuori controllo (2004), Obama, La politica nell’era di Facebook (2008),  La prova del potere (2015), La rabbia e l’algoritmo (2017), Les ingénierus du chaos (2019). Da Empoli a atins deplina notorietate și succesul deopotrivă de critică și de public cu primul său roman (și a doua sa carte în franceză), Magul de la Kremlin (Le mage du Kremlin), apărut la începutul anului 2022, care s-a bucurat de aprecierea unanimă a publicului și a criticii, primind Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac și ajungând până în selecția finală a prestigiosului premiu Goncourt, pentru a se situa, totodată, în fruntea topurilor de vânzări și a fi deja tradus sau în curs de traducere în peste 20 de limbi.

Fragment din roman

„Printre povestirile de pe front ale lui Isaac Babel, există una care se intitulează «Prima mea gâscă». Spune povestea primei zile a unui tânăr evreu înrolat în Armata Roșie în timpul campaniei din 1920. Abia ce a ajuns, și tovarășii săi de regiment, niște cazaci analfabeți, încep să își bată joc de el din pricina ochelarilor și a aerului său de intelectual. Unul dintre ei se ridică fără să spună nici un cuvânt și îi aruncă valiza în mijlocul străzii, după care se întoarce și strigă batjocoritor. Ce face atunci tânărul? Nu se vaită și nu protestează, ci, văzând o gâscă deplasându-se liniștit, o prinde cu un gest rapid, îi zdrobește capul cu bocancul, apoi o trage în ţeapă cu sabia şi i-o duce bucătăresei care nu voia să-i servească cina. „Gătește-mi asta”, îi spune. Din acel moment, evident, cazacii îl primesc printre ei. O purta el ochelari, evreiașul, dar în fond este un băiat bun și știe să impună respect.

Iată! Berezovski a fost prima mea gâscă. Veneam din teatru, tatăl meu era un intelectual și trebuia să-i fac pe cazaci să înțeleagă că nu eram un neputincios. Să-i luăm televiziunea a fost cel mai simplu lucru. Berezovski nu controla majoritatea, avea doar patruzeci şi nouă la sută din acțiuni. Restul aparținea statului. A fost suficient să-l sun pe directorul general al ORT şi să-i spun că de acum înainte îşi va primi directivele de la Kremlin, nu din saloanele Casei Logovaz.

— Un gest destul de brutal.

— Păi știți cum se spune: mila călăului constă în precizia gestului său. Ce-i drept, Boris nu a primit vestea prea bine. Peste noapte, directorii televiziunii sale încetează să-i mai răspundă la telefon. Jurnalistul lui preferat este concediat imediat. Până și gâsculițele care animă club-house-ul din Novokuznețkaia încetează să mai apară pe ecran. Berezovski a înnebunit. A început să hărțuiască pe toată lumea cu invective furibunde. Și cum Putin nu-i răspundea, mă suna pe mine și se descărca acuzându-mă de tot felul de crime, inclusiv de unele pe care nu le făcusem.

Toate acestea erau firești. Oricine ar fi făcut la fel în locul său. Dar Berezovski nu era oricine. Și tocmai de aceea, în loc să-și accepte înfrângerea, a făcut o greșeală fatală: a convocat o conferință de presă pentru a denunța abuzul de putere și pericolul unui viraj autoritar în Rusia. A apărut în faţa camerelor de luat vederi trăncănind despre libertatea presei și despre încălcarea drepturilor ca și cum ar fi fost Soljeniţîn. Așa că oamenii l-au luat exact drept ceea ce era: un afacerist fără scrupule care se agăța de puterea care îi fusese compromisă de ascensiunea Țarului.

Berezovski era sclipitor, dar nu studiase istoria. Dacă ar fi făcut-o, ar fi înțeles că, spre deosebire de legile naturii, regulile puterii se schimbă. Ascensiunea oligarhilor se produsese în perioada acelui soi de antract feudal care urmase căderii regimului sovietic. Boris și ceilalți deveniseră atunci stâlpii de susținere ai unui sistem în care puterea Kremlinului depindea substanţial de ei, de banii lor, de ziarele lor, de televiziunea lor. Când deciseseră să parieze pe Putin, oligarhii credeau pur și simplu că își schimbă reprezentantul, nu și sistemul. Priviseră alegerea Țarului ca pe un simplu eveniment, când de fapt era vorba de începutul unei noi ere. O eră în care rolul lor era sortit să fie revizuit.

Cine cunoaște Rusia știe că la noi puterea este supusă periodic unor mişcări tectonice. Înainte ca acestea să se producă, poți încerca să le orientezi cursul. Dar odată ce s-au produs, toate angrenajele societății se repoziționează în consecință, după o logică pe cât de tăcută, pe atât de implacabilă. A te răzvrăti împotriva acestor mișcări este la fel de zadarnic cu a te opune rotirii Pământului în jurul Soarelui.

Nu numai lui Berezovski, ci tuturor oligarhilor le plăcea să se prezinte drept stâlpii democrației, așteptându-se ca oamenii să ridice baricade în apărarea lor. Dar își supraestimau popularitatea. Noi, în schimb, o știam foarte bine. Recitiți-l pe Aristotel: primul gest al demagogului, odată ajuns la putere, este alungarea oligarhilor. Oamenii îi vedeau pe Boris și pe tovarășii săi ca pe niște profitori care acaparaseră imensul patrimoniu al Uniunii Sovietice cu pumnul. Iar apoi, odată muntele de bani cucerit, își scoseseră vestele antiglonț, își îmbrăcaseră costumele croite pe măsură și proclamaseră: gata cu loviturile de pumn, acum respectăm fairplayul din Camera Lorzilor. În fond, este logic că mulți dintre ei s-au exilat la Londra. Acolo, de altfel, s-a dus și Berezovski când a înțeles în sfârșit amploarea erorile sale de apreciere.

Cu puțin timp înainte de plecarea lui, m-am dus să-l văd pentru ultima oară, la Casa Logovaz. Țarul îmi ceruse să-l anunț că încă îl considera prieten. «Fă-l să înțeleagă că trebuie să rămână departe de politică pentru totdeauna, îmi spusese el. În ceea ce mă privește, dacă o face, poate rămâne liniștit la Moscova ca să-și gestioneze afacerile. Sau poate să se ducă la celălalt capăt al lumii. Dar, dacă se ocupă de politică, se va izbi întotdeauna de noi.»

Puține lucruri sunt mai triste decât locurile de putere abandonate, în care fantomele trecutului sunt mai puternice decât oamenii în carne și oase care se încăpățânează să le locuiască. La Casa Logovaz m-am trezit față în față cu un Berezovski deja, practic, singur. Chiar dacă mă străduisem să-i transmit mesajul Țarului în termeni amicali, nu l-a primit foarte bine. La început, a încercat să se stăpânească, dar cu cât înaintam în conversație, cu atât își dădea mai mult frâu liber furiei pe care o acumulase în acele ultime luni.

«Putin e un cekist, Vadia: din rasa cea mai feroce, aceea care nici nu fumează, nici nu bea. Aceștia sunt cei mai răi, pentru că își cultivă viciile cele mai ascunse. El va pune Rusia în lanțuri. Tot ce am făcut în ultimii ani pentru a deveni o țară normală vor fi măturat. Chiar și tu, Vadia, mai devreme sau mai târziu. De fapt, ai deja zgarda ta, ești pudelul cekistului. La fel ca tatăl tău, se vede că aveți supunerea în sânge. Aristocrați? Sunteți niște șerbi toți, așa cum sunteți, de generații!»

Cuvintele lui alunecau peste mine fără să lase vreo urmă, ca un pârâu de munte peste stânci. Mă gândeam domol că Marchizul de Custine i-ar fi dat dreptate, păcat că Boris nu l-a citit niciodată, i-ar fi fost de folos. El continua și se contrazicea.

«Dar nu veți fi lăsați să vă faceți de cap, Vadia. Există europenii, americanii. Rușii au cunoscut pentru prima dată democrația. Va izbucni războiul civil…»

Despre războiul civil, trebuie să recunosc că mi-a venit să râd: așa cum spunea acel diplomat francez, avantajul războiului civil asupra celuilalt este că ne putem întoarce să mâncăm acasă.

«Bravo, râzi, Vadia. – Boris era din ce în ce mai tulburat. – Sunteți pe cale de a construi un regim mai rău decât Uniunea Sovietică. Cel puțin, pe atunci, ferocitatea câinilor de pază ai KGB-ului era controlată de oamenii Partidului. Acum Partidul nu mai există, și cekiștii au luat direct puterea. Cine le va ține în frâu aroganța, poftele, prostia lor profundă? Tu, Vadia? Sau vreunul dintre prietenii tăi din teatru? KGB-ul fără Partidul Comunist nu este decât o bandă de tâlhari!»

Cu greu m-am abținut să nu-i reamintesc lui Berezovski prima noastră întâlnire cu Putin la Lubianka, dezinvoltura cu care el însuși se dusese să-l pescuiască pe succesorul lui Elțîn din meandrele acelei temnițe sinistre. Insultele lui mă lăsau indiferent, dar trebuie să recunosc că desăvârșita sa rea-credință începea să mă calce pe nervi.

«Din fericire, există mass-media, presa. Aceasta s-au obișnuit cu libertatea și nu vor permite să le fie luată cu una, cu două, crede-mă.

— Să fim serioși, Boris! Nu tu spuneai că un jurnalist se cumpără cu mărunțiș? Este un servitor, spuneai, căruia îi dai voie să stea lângă tine, căruia îți dai osteneala să-i citești unul sau două editoriale, și este al tău, se umflă în pene ca un păun bătrân. Dar poate că mă înșel, Boris, nu era vorba de tine.»

Nu ar fi trebuit să spun asta, știu. Dar are și răbdarea o limită, nu? Boris s-a întrerupt brusc, de parcă ar fi văzut o fantomă. Era oglindirea lui: spectrul unor Berezovski ai trecutului. Știa și el, nu era nevoie să insist.

Acum se uita la mine cu tristețe. Îmbătrânise brusc. Vremea lui se terminase și nu avea să se mai întoarcă. Își putea păstra banii, asta da. Avea să devină unul dintre acei bogătani pe care ne prefacem că-i ascultăm pentru că achită nota la sfârșitul cinei, atâta tot. Opiniile lui nu aveau să mai influențeze nici un pic cursul evenimentelor.

«Bravo, Vadia, ai devenit unul dintre ei. Ai păstrat ceva înregistrări, ca să mă dai jos? I le-ai pus Țarului să le asculte așa cum ar fi făcut-o Secin? Până acum a mers bine pentru tine; singura problema este că nu ești ca ei și nu vei fi niciodată.» Glasul lui Berezovski se preschimbase într-un șuierat de ură. „Sunt niște fiare sălbatice, Vadia. Vin din neant, și-au croit drum cu lovituri de măciucă, fără reguli, fără limite. Le este foame, o foame atavică. Au fost umiliți, vin din veacuri de umilință. Trebuie să ia totul, imediat, pentru că știu că roata se învârte. Ce știi tu? Pentru oameni ca tine, roata nu se învârte niciodată.

— Se poate, Boris, nu știu. Ce știu este că Rusia a fost făcută întotdeauna așa, cu lovituri de topor.»

Berezovski îmi aruncă într-un final o jumătate de zâmbet. Numărul se terminase, el o știa primul. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se ridice și să plece. Exista o oarecare demnitate melancolică la bătrânul actor obligat să-și ia rămas-bun. În orice caz, asta gândeam în seara aceea, ieșind pentru ultima oară din Casa Logovaz.”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News