Istoria onoarei la români: Lupeni 77

Trecutul nu este o altă țară. Trecutul nu trece dacă nu se dezvăluie şi nu se spune adevărul. Un adevăr nemăsluit, necosmetizat, neîndulcit. A trecut neobservată apariția unei cărți* realmente esențiale pentru înțelegerea istoriei României în timpul dictaturii comuniste. Jurnalistul Marian Boboc a studiat cu maximă migală un capitol-cheie din istoria politică şi socială a României din cea de-a doua jumătate a secolului XX.

Cartea se bazează pe documente din arhiva CNSAS şi alte resurse documentare, plus interviuri şi mărturii ale celor care au participat la acele evenimente. Să spun că am aflat despre greva minerilor de la prietenul meu Ion Şterea (Lali), absolvent al Facultății de Filosofie cu o teză despre filosofia morală a lui Immanuel Kant, la terminarea facultății, Lali a fost repartizat în “producţie”. A ajuns metodist la Casa Pionierului din Deva. M-a vizitat în septembrie 1977, a luat prânzul  cu ai mei, ne-a povestit despre ce rumori circulau în zonă.

Securitatea putea face multe lucruri, dar nu putea să paralizeze mașinăria zvonurilor. În acest caz, zvonul transmitea o realitate. Atunci am am auzit prima oară numele lui Constantin Dobre. Autobiografia să inclusă în acest volum depune mărturie pentru ceea ce numim curaj civic. Pentru capacitatea umană de a rezista împilării totalitate. Minerul Dobre a găsit sprijin în rândul colegilor săi. S-a născut solidaritatea celor oprimați de un regim fundamental antimuncitoresc.

Cartea este o reconstituire minuţioasă, scrisă cu obiectivitate şi rigoare, a celor trei zile care au zguduit din temelii, între 1 şi 3 august 1977, edificiul minciunii din România. Lucrarea probează ca în România a avut loc o revoltă muncitorească anticomunistă. A fost sfidarea ideologiei care pretindea că acea clică parazitară care se lăfăia în lux şi nesimţire morală ar avea vreo legătură cu clasă muncitoare reală. Regimul se baza pe uzurparea simbolurilor libertății şi egalității. România, asemeni celorlalte state comuniste, nu era sub nicio formă un stat al cetățenilor liberi şi egali în drepturi. Era, ca să spunem astfel, o fermă a animalelor la cheremul analfabetului cizmar şi a acoliților săi.

Cartea examinează confruntarea cu semnificații de lungă durată – aceea dintre potentatul absolutist, un autocrat megaloman, versus muncitorul care devine vocea celor fără de voce. A fost atunci un moment în care, pentru trei zile, puterea celor fără de putere, spre a relua conceptul lui Vaclav Havel, a funcționat ca un spațiu al libertății recucerite. Pentru Ceaușescu, această revoltă proletară era un adevărat coșmar. Cel care în viața lui “revoluţionară” nu participase la măcar o o grevă se confrunta cu cei pe care, pasămite, îi reprezenta. Când Constantin Dobre i-a umilit pe trimișii despotului, el şi cei ce îl susțineau știau că nu se negociază cu trepăduşii. Ilie Verdeț, Gheorghe Pană, Constantin Băbălău erau niște mameluci. Securiștii şi activiștii era unelte, lachei, slugi. Trebuia umilit cel aclamat de sicofanţi drept “cel mai iubit fiu al poporului”.

Avem în acest volum autobiografia celui care într-un interval extrem de scurt a înțeles semnificația momentului şi a pledat pentru venirea lui Ceaușescu să discute faţă-n faţă cu minerii revendicările lor. Era vorba de nemulțumiri economice, îndeosebi legate de durata zile de lucru şi de vârsta pensionării. Evenimentele se petreceau la câteva luni de la strivirea de către Securitate a Mișcării Goma şi a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii. În Valea Jiului nu mai era vorba de cazuri individuale ori de inițiative de grup. Se punea în discuție politica economică a regimului ce-şi zicea socialist. Oricât de curajoase, protestele anterioare  puteau fi “carantinizate” şi “dezamorsate”. Se petrecea ceva cu totul nou şi cu implicaţii de lungă durată.

Minerii au înțeles că doar solidaritatea poate asigura succesul acțiunii colective. În cazul grevei din 1977, miza era chiar capitularea secretarului general şi venirea sa la Petroșani. Constantin Dobre știa cât înseamnă pentru Ceaușescu pompa entuziasmului fabricat de aparatul de partid. Tocmai de aceea a insistat şi a obținut să nu se arboreze drapelele oficiale. Era, pentru prima dată în viața lui Ceaușescu, o veritabilă  “întâlnire de lucru”. N-a fost așteptat nici cu flori, nici cu pâine şi sare. Când a început să peroreze, Dobre i-a smuls microfonul din mână. Ceaușescu era speriat şi derutat. A acceptat toate cererile de pe lista citită de Dobre inclusiv aceea de a se face publice informaţiile legate de grevă şi de negocierile purtate. A promis. Viaţa sa fusese trăită în minciună, n-a ezitat să mintă şi de această dată.

Au urmat represaliile conduse de generalii securiști Nicolae Pleşiţă şi Emil Macri. Constantin Dobre rememorează aici calvarul lunilor şi anilor care au urmat. A fost torturat, ponegrit, amenințat cu moartea. Dacă nu a fost ucis a fost pentru că fusese adoptat de Amnesty International ca prizonier de conștiință. Ceaușescu se pregătea de călătoria în Statele Unite, nu avea nevoie de “scandal”. Dobre a rămas un nesupus. Știa că acționează drept. O ştie şi acum, când refuză să accepte minciunile unora şi tăcerea altora. În 1963, întreg Biroul Politic al CC al PMR a participat la premiera filmului Lupeni 29.  În principalul rol feminin, Lica Gheorghiu, fiica favorită a dictatorului din epocă. Ceaușescu a fost acolo, în loja grangurilor, nu avea cum să uite momentul. În 1929, fuseseră ucişi 22 de mineri. Succesorul lui Gheorghiu-Dej a cedat presiunilor minerilor pentru că îi era frică de o confruntare violentă. Între 1 şi 3 august, la Petroșani, s-au confruntat onoarea şi dezonoarea, curajul şi laşitatea.

Marian Boboc, Revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului – Lupeni, august 1977. O biografie; Autobiografia lui Constantin Dobre, liderul revoltei din 1977, Petroșani, Editura Universitas, 2022.

Articol publicat şi în Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News