„Recviem vesel pentru tata”, cel mai nou volum al lui Radu Paraschivescu


Foto: Radu Sandovici / Humanitas

Peste câteva zile, la Humanitas va apărea un nou volum al lui Radu Paraschivescu: Recviem vesel pentru tata. Un volum din care publicăm, în avanpremieră, câteva fragmente.

 

Radu Paraschivescu,  „Recviem vesel pentru tata”, Humanitas, 2020, 192 pp

„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.

Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi? Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase. Şi atunci, de ce o scriu? Fiindcă nu pot să n-o fac. «Prea puţin» e mai mult decât «deloc». Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză. Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine”, spune Radu Paraschivescu.

 

Fragmente

„Dacă ce se taie nu se fuieră, atunci ce se ţine în pantaloni nu se ia în râs. Şi totuşi ce poţi face, părinte fiind, într-o asemenea situaţie, mai ales când în pupilele blegului de copil se vede tot mai des melancolia? Trebuie luat taurul de coarne. Trebuie trecut la întrebări abrupte.

-Dacă ai un minut, Răducane, mă abordează tata înainte să mă închid în cameră şi să pătrund în arcanele subjonctivului imperfect.

-Am, cum să n-am?

Accesul de tuse, unul dintre multele care-l chinuie de nişte ani, e o amânare de câteva clipe. Pe urmă taurul vine şi-şi oferă singur coarnele.

-Tu şi Dănuţa ta…

-Dăm la filo amândoi.

-Da, bun, bravo. Dar… să nu mă-nţelegi greşit… mâine-poimâine te pomeneşti… am fost şi eu… mă rog… ca tine… nu chiar ca tine…

Vulgar spus, tata vrea să mă întrebe dacă sunt la curent cu principiul «ca s-o bagi, trebuie s-o scoţi».

(Mai sunt două decenii şi jumătate până când Ioan Stoica va demonstra, prin Afacerea Caritas, că lucrurile stau exact pe dos.)

Discuţia durează mai puţin de zece minute. Nu e un tangou al complicităţilor, ci mai degrabă al menajării reciproce. Întrebările lui şi răspunsurile mele plutesc în vag – simple reţete ale echivocului. Nimic concludent, nimic rezolvat. Trecutele invitaţii la francheţe ale tatei îşi pierd forţa şi valoarea. Cam toate dialogurile noastre pe tema asta sunt îmbibate de stânjeneală. Însă ceva tot trebuie făcut, ca să evit naufragiul erotic şi să nu ajung mai târziu de râsul celorlalţi. Iar vremurile disperate impun măsuri în consecinţă.

-Uite ce-i, îmi spune tata după câteva săptămâni de la ultima discuţie tematică. Am vorbit cu Dodi, Dodi Măicănescu.

-Ăsta cine-i?

-Asta. E o prietenă din copilărie. Un dermatolog excepţional. N-o mai ţii minte? Ai avut odată o erupţie, când erai mic, şi am fost la ea.

Nu-mi dau seama unde bate, dar are grijă să mă lămurească.

-La Dodi vine multă lume. E foarte căutată, pentru tot felul de chestii. Eczeme, poveşti delicate, mă rog. Chiar e un medic prima-ntâi. Vin şi fete care…

Încă un acces de tuse. Autentic sau simulat, n-am idee.

-… fete care… ştii tu… nu sunt… uşă de biserică…

-Dar ce sunt? fac pe prostul.

-Hai că ştii.

Las să treacă două-trei secunde, înainte să spun:

-Femei de moravuri uşoare.

-Exact.

-«Tovarăşe cu o moralitate îndoielnică…»

-Termină.

-Curve.

-Curve.

Mai mult şuieră cuvântul decât îl rosteşte. Iar eu mă trezesc dintr-odată la răscruce de vânturi, între alizeul ilarităţii şi musonul jenei.

-Nu pot să cred, murmur, înroşindu-mă din nou. Vrei să mă duci la curve?

O muscă îi aterizează chiar atunci pe craniul pleşuv. Foarte bine, măcar cu musca pe chelie să se simtă, dacă pe căciulă nu-i rost.

-Poate e o soluţie. Să ştii că am încredere în Dodi, ne cunoaştem de zeci de ani. La fel a făcut şi ea cu băiatul ei.

-De unde ştii?

-Cum de unde? De la ea. Mi-a spus ieri. Am vorbit la telefon.

-Aşa, hodoronc-tronc? Păi parcă nu-ţi plăcea să vorbeşti la telefon. Ia stai. Stai puţin. I-ai povestit ceva despre mine?

-Am… pus-o în temă.

-În care temă?

-Mă rog… începe tata şi se întrerupe

-Mama ştie?

-Asta ar mai lipsi. Şi-aşa se plânge că o supără inima. Degeaba îi zic că inima nu doare, ştii că se sperie din orice.

-Dacă nu termini cu prostia asta, să ştii că-i spun.

-O fac pentru binele tău, Răducane. Nu strică să-ncercăm şi aşa.

Pluralul ăsta mă scoate din sărite, cu toată buna intenţie a tatei. Auzi idee la el. Auzi ajutor. Auzi formă de implicare. Mă întreb cum de i-a trecut prin cap aşa ceva şi găsesc răspunsul imediat: a găsit soluţia în cărţi. De fapt, dacă mă gândesc bine, citisem şi eu două-trei romane în care dilemele referitoare la «păsări, albine, ştii tu» se rezolvaseră în felul ăsta. Într-unul dintre ele, un conte putred de bogat îşi dă fiul nepriceput şi sfios pe mâna unei bucătărese care, pe lângă tocană, face şi alte lucruri. În altul, tatăl crede nestrămutat în puterea exemplului, îşi ia vlăstarul cu el la curve şi chiar aranjează, pentru suma corectă, să se afle în camere învecinate, fiecare cu bucăţica lui, ca să poată lipi urechea de perete şi să afle dacă manevra are sau nu succes.

Refuz mâna de ajutor, iar tata mă înţelege. O face atât de bine, încât din ziua aceea viaţa mea sexuală – mai bine zis, lipsa ei – nu-l mai preocupă câtuşi de puţin. Am uneori impresia că nu l-aş scoate din ale lui nici dacă aş intra pe uşă în erecţie şi cu o revistă porno în mână. Aşa că explorez, aflu şi descopăr pe cont propriu. Nu mă ajută nimeni. Nu am alţi complici în afara propriilor mirări, extazieri şi moleşiri. Sunt pe rând turtit şi euforic, ridicol şi înaripat. După două-trei experienţe, ajung la gradul de insolenţă care-mi dă muniţie pentru glume proaste. La o oră de anatomie dintr-a douăsprezecea, Maria Şoigan, directoarea liceului Ion Creangă, vorbeşte despre «harta corpului femeiesc» şi se opreşte pe neaşteptate, tocmai când îi explic unui coleg că „dacă ai arătător, nu-ţi mai trebuie indicator”. Mă aude şi, de înţeles, mă dă afară.

Marele avantaj al discuţiilor cu tata despre dosarul facts of life e de natură lexicală. În loc de „sex”, tata foloseşte de multe ori termenul „corocoţumbulus”. Habar n-am dacă e producţie proprie, ceva auzit pe stradă sau o preluare din repertoriul vreunui coleg de serviciu. Am o bănuială şi faţă de cineva de la noi în familie, dar mă abţin de la cercetări. «Corocoţumbulus», pe care de la un punct încolo ajung să-l folosesc şi eu, e oricum un cuvânt care-mi merge la suflet. Nu doar fiindcă îl ştiu de la tata, ci şi fiindcă, prin însăşi sonoritatea lui poznaşă, cu «ţ»-ul înfipt în mijloc ca o culme a neseriozităţii, deposedează sexul de cea mai mică urmă de lascivitate şi-l mută în spaţiul ghiduşiei, al renghiului pe care pot să ţi-l joace la un moment dat hormonii.

Am acum destui ani de când mi se propune pe internet, sub forma unui compliment involuntar, să cumpăr tot felul de pilule care-mi garantează virilitate şi rezistenţă. Formulele de captatio (şi poate, de la un punct încolo, felatio) au un je ne sais quoi zoologic: «Foame de sex, foame de lup», «Dezlănţuie-te ca un leu în dormitor», «Fii un taur furios în pat», «Fă-o să se simtă ca o iapă în călduri», «Aruncă-te asupra ei ca un tigru». Văd titlul mesajului, şterg fără să deschid şi mă gândesc la replica majordomului Stevens din Rămăşiţele zilei: «Toate vietăţile vor fi de folos pentru discuţia noastră următoare, domnule».

«Păsări, albine, ştii tu.»

Corocoţumbulus.

 

***

 

-Îmi pare rău că a trebuit să vă chem iar, începe diriginta.

-Se poate, doamnă? Mă bucur că vă revăd. Ce s-a întâmplat?

-Mai multe. Iertaţi-mă că vă întreb, câţi bunici are Radu?

-Bunici? Nu mai are nici unul. A, mai e unul la Lugoj, dar e al vărului lui. Aici, în Bucureşti, nu mai are. De ce?

-S-a învoit de trei ori în ultima săptămână fiindcă a trebuit să meargă la înmormântarea bunicului. A lipsit de la fizică, istorie şi română.

La istorie şi – culmea – la fizică nu risc mare lucru. La română am într-adevăr probleme. Melancolica doamnă Voineag, care îmi este profesoară într-a cincea («Fetelor, o lumânare aprinsă, o carte pe genunchi, un vers din Eminescu, un suspin, o lacrimă în colţul pleoapei»), e înlocuită din anul următor de un caraghios pitic, revanşard, pleşuv şi cu un ochi de sticlă. Îl cheamă Emilian Blănaru, dar, din cauza beteşugului, elevii îi spun din capul locului «Oach». Celălalt profesor de română se numeşte Ioan Şelaru şi e poreclit «Caşalotu»”, fiindcă, mai ales văzut din profil, aduce binişor cu un cetaceu. În cancelarie şi pe coridoarele şcolii, Blănaru şi Şelaru sunt cunoscuţi drept «Lipscanii».

-Îmi pare rău. O să am o discuţie cu el.

-Altfel, e un băiat foarte bun, să ştiţi, spune doamna Grădinescu.

-Ştiu, îl am acasă zi de zi. Numai că a-nceput să mintă. Iar la noi în casă nu se minte. La noi în casă lumea are cuvânt, asta nu vrea el să priceapă.

-E mic, e doar un copil…

-Din mincinoşii mici cresc mincinoşii mari.

Doamna Grădinescu oftează şi se vede că nu prea mai are chef să continue. Tata îşi dă seama şi declanşează ceea ce cvasispecialiştii cu semişcoală de azi numesc «un presing de întâmpinare».

-Spuneaţi că s-au întâmplat mai multe.

-Da. Domnul profesor Blănaru nu-l mai primeşte la ore până nu stă de vorbă cu dumneavoastră.

Tata face ochii mari.

-De ce? L-a prins cu lecţia neînvăţată? Nu că ăsta ar fi un motiv. Dar să ştiţi că la română şi engleză…

-Nu e vorba de asta.

-Dar…?

-I-a pus o broască pe catedră.

-Poftim? face tata, a cărui uşoară exoftalmie e în clipa asta cum nu se poate mai binevenită.

-I-a pus o broască pe catedră, iar domnul profesor a luat-o personal.

Tata rezistă să întrebe «Şi ce-a făcut cu ea?». În schimb, ţâţâie dezaprobator, iar cine-l cunoaşte pricepe imediat că de fapt se abţine să râdă.

Însă trebuie să recunosc: da, povestea e adevărată. Sunt în graţiile profesorului de zoologie Francisc Zanvetor, de a cărui materie sunt atât de amorezat, încât decid ca, la momentul potrivit, să dau examen la Facultatea de Zoologie. (Renunţ când aflu că, pe lângă animale, trebuie să învăţ şi despre oameni, dar asta nu-mi micşorează pasiunea pentru zoologie.) În semn de preţuire, Zanvetor mă unge elev de serviciu permanent al orelor de zoologie, postură în care trebuie să mă duc la cabinetul de ştiinţele naturii în recreaţia de dinaintea orelor cu el şi să iau de acolo materialul didactic de care are nevoie.

Când Zanvetor ajunge cu predatul la batracieni, îmi aduc aminte că înainte de zoologie am română şi că nu mai departe de ora trecută «Oache» Blănaru tocmai îi dăduse notă mică Adrianei. O făcuse ca un laş, profitând că nu fusesem în clasă, ci la a treia înmormântare a bunicului Vasile, care era oricum în pământ de ceva vreme. Sigur, Adriana îşi meritase treiul, fiind pe cât de simpatică şi de atrăgătoare, pe atât de bâtă la română, însă fapta trebuia răzbunată. Iată de ce e important să citeşti Contele de Monte Cristo pentru prima dată în gimnaziu. Ca arhitect al revanşei, Edmond Dantès pur şi simplu nu are egal.

Cum însă nu pot să mă abandonez deliciilor baroce ale răzbunării, aleg de pe raftul cabinetului de ştiinţele naturii broscoiul care mi se pare că se holbează cel mai bine, duc cu grijă borcanul în care e cazat, de la etajul doi la parter, aştept să intre «Oache» la oră, mai las să treacă trei-patru minute, bat politicos la uşă, intru după ce «Oache» tocmai termină de pus absenţele şi-i las broscoiul pe catedră, lângă colţul din stânga sus al catalogului, având grijă să-l orientez cum se cuvine. Batracianul îl fixează cu faza lungă pe profesor, colegii icnesc, eu mă îndrept spre locul meu, iar Emilian Blănaru îşi mobilizează ultimele resurse de demnitate pentru o interpelare fermă:

-Ce-i asta, Paraschivescule?

Înainte să mă aşez, conchid că întrebările esenţiale merită răspunsuri pe măsură:

-Un broscoi, dom’ profesor. Oache. Aşa îi spunem.

Unda de ilaritate care se împrăştie printre colegi îl face stacojiu la faţă pe Blănaru.

-Ieşi afară, derbedeule ce eşti! Afară cu tine! Nu mai ai ce să cauţi la ora mea.

-Dar n-am notă…

-Afară!

-E pentru zoologie…

-Afară!

-Dom’ profesor Zanvetor…

-AFARĂĂĂĂ!!!! zbiară Oache scos din sărite şi de mine, şi de căutătura sticloasă a batracianului.

Ies din clasă însoţit de râsetele celorlalţi şi – îmi place să cred – de ochii languroşi ai Adrianei. Bănuiesc că şi lui Monte Cristo i-ar fi plăcut răzbunarea mea, chiar şi în cheie parodică. În orice caz, Ancăi Homencu îi place. Ca de altfel şi lui Florin, fratele ei geamăn. Şi lui Tavi Ţugui. Şi lui Cristi Toşu. Şi Danei Vântu, chit că e şefa clasei. Poate doar Lili Barna să rămână serioasă, în semn de solidaritate cu mama ei, care e profesoară. În rest, veselie mai ceva ca la Acapulco.

-Aş putea să vorbesc acum cu domnul profesor? întreabă tata, după ce doamna Grădinescu îi relatează tărăşenia.

-Şi-a terminat orele, a plecat, răspunde diriginta. Cred c-o să trebuiască să veniţi în altă zi.

-Deci dacă discut cu dumnealui, îl primeşte pe Radu înapoi la ore, iar dacă nu, nu.

Doamna Grădinescu ridică din umeri.

-Ştiţi la fel de bine ca mine că face un lucru ilegal.

Doamna Grădinescu repetă gestul.

-Şi abuziv.

Doamna Grădinescu pare bolnavă de umerită.

Ca ambasador al meu la curtea lui Emilian «Oache» Blănaru, tata dispune de resurse de tact pe care nu i le bănuisem. Nu-mi povesteşte în amănunt discuţia pe care o are totuşi cu profesorul, mulţumindu-se să-mi comunice decizia: o să fiu reprimit la ore. Pare mai bucuros decât mine şi înţeleg de ce: înduplecarea lui Oache după o singură rundă de tratative e o victorie pe care n-ar fi anticipat-o mulţi. Oache e de departe cel mai ranchiunos profesor de la Liceul 32, iar palmaresul lui de elevi izgoniţi de la ore are o stufoşenie greu egalabilă. E adevărat, Oache ştie că dacă-i lasă pe proscrişi cu situaţia neîncheiată, riscă să devină victima efectului de bumerang. Aşa că la sfârşit de trimestru le pune repede câte un 4 şi un 5, le rotunjeşte media la 5 şi-i trece din milă. Asta îl face să se considere mărinimos, ceea ce dovedeşte că un ochi de sticlă nu-ţi afectează doar vederea, ci şi vederile.”

 

Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019).

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.