Pandemia şi mântuirea prin stat


Mai mult decât o catastrofă medicală, pandemia a însemnat această teribilă cacofonie a patologiei intelectuale. Ca niciodată în ultimele decenii, o înclinaţie morbidă spre autodistrugere şi extincţie pare să domine umanitatea: presa necrofilă, cu al ei cortegiu de pontifi ai senzaţionalismului macabru, acompaniază şi încurajează delirul ce ne absoarbe ca într-un imens vârtej. Mântuirea prin stat devine, în acest context al nebuniei contagioase, forma normalităţii îmbrăţişate de contemporanii noştri.

 

Ceea ce pandemia a provocat este o abandonare a suveranităţii şi liberului-arbitru către stat şi autoritate. Omul şi comunitatea nu mai au niciun fel de semnificaţie. Singura care mai contează este colectivitatea amorfă şi înspăimântată care găseşte în stat un protector şi un îndrumător. Din energia pandemiei se iveşte, din nou, chipul atât de familiar al statului omnipotent. Siguranţa presupune renunţarea la libertate. Controlul carantinarea, supravegherea sunt instrumentele de care statul se serveşte spre a salva pe cei care se îndreaptă spre el, ca spre o ultimă speranţă.

Mântuirea prin stat, justificată acum prin urgenţa medicală, aminteşte de o altă mântuire prin stat. Este acea mântuire care, în veacul trecut, a lăsat în urma ei un spaţiu devastat de crime şi de planificare ineptă. Este acea mântuire care s-a întemeiat pe ideea supremaţiei colectivităţii în detrimentul persoanei umane. Este acea mântuire care a eliberat energiile terifiante ale ingineriei sociale, căutând să atingă perfecţiunea siguranţei şi a unanimităţii entuziaste.

Mântuirea prin stat, recomandată de influencerii ce visează la o curăţire globală a umanităţii, permite autorităţii să regăsească un drum care îi este familiar. Frica, diseminată de media, acţionează spre a atomiza: distanţarea socială este acompaniată de alienarea ce slăbeşte capacitatea de a imagina legăturile solidarităţii. Statul intervine, părinteşte, spre a ocroti pe cei care nu au în faţa lor decât singurătatea.

Mântuirea prin stat, mai mult sau mai puţin benignă în formele ei, nu se poate realiza decât în cadrele acestei infantilizări şi înfricoşări universale. Idolatrizarea statului este alternativa la anxietatea alegerilor. De aici, tentaţia de a investi autoritatea cu dreptul de a decide în locul celor care nu se mai simt capabili să o facă.

Mântuirea prin stat sufocă energia competitivă a oamenilor, energie fără de care libertatea economică nu are niciun sens. Suspendarea pe termen nedeterminat a interacţiunilor şi a activităţii sociale este ocazia de a reactiva instinctele intervenţionismului şi al dirijismului. Colapsul este terenul pe care se poate construi o ordine perfectă, eliberată de egoism şi de proprietatea privată, îndrumată de un stat luminat şi vizionar.

Incomodă şi insurgentă, libertatea este incompatibilă cu acest viitor al paternalismului statal. Invocarea salvarării umanităţii este, acum, ca şi în urmă cu decenii, imperativul în numele căruia omul concret este supus despotismului şi masificării. Omul nu mai înseamnă nimic, de vreme ce ţelul nobil este al apărării întregii omenirii.

Elogiat ca unic mântuitor, zeificat şi adulat, statul supune personalitatea umană acestui imens exerciţiu de domesticire. Credulitatea şi obedienţa sunt noile virtuţi. Liberul-arbitru este o erezie, demnitatea umană o chestiune relativă. Mântuirea prin stat modelează autocratic prezentul, cu gândul la siguranţa viitorului.

 

Articol publicat și pe MarginalieEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.