10 (zece): Insula lui Evgheni Vodolazkin

Evgheni Vodolazkin, „Istoria Insulei”, Traducere: Adriana Liciu, Editura Humanitas Fiction, București, 2021, 376 pagini

Istoria Insulei este romanul unui scriitor creștin. Și anume, romanul elaborat, cu o mulțime de intrări și ieșiri, cu etaje, cu mult cer, cu multe spații largi: e un roman, aș spune, catedralic.

 

Evgheni Vodolazkin revine, zilele acestea, cu un nou titlu pentru piața de carte de la noi. Mai jos, condensat, câteva dintre coordonatele unui binemeritat exercițiu de admirație pentru Evgheni Vodolazkin și, în mod aparte, pentru cea mai recentă dintre cărțile sale (totodată, și cea mai recentă carte a sa, tradusă în limba română – după ediția originală, în rusă, româna este a doua limbă în care acest volum vede lumina tiparului), Istoria Insulei.

1. Istoria Insulei este, într-un fel, respectarea unei promisiuni pe care ar fi putut-o face Vodolazkin în stil mare – pentru că acest roman e și punerea în act a unei situații de felul unui „I’ll be back”. Sau, cum s-ar putea spune în limba rusă: ia vernusi. Simplu spus, odată cu Istoria Insulei, Vodolazkin, acel Vodolazkin s-a (re)întors.

După ce am citit Laur – așa cum cred că au făcut-o mulți cititori ai acestei cărți: în transă, în extaz; e o carte care te electrocutează, care te zguduie, în fond, e un document literar rarisim! –, m-am întrebat: ce va urma pentru acest autor, cu ce va continua, cu ce anume va mai putea continua Vodolazkin? Și mai direct: ce poate să mai dea duhul creator care l-a bântuit pe Evgheni Vodolazkin când a scris Laur? În limba română, după debutul său realmente fulminant – publicarea cărții Laur este unul dintre cele mai răsunătoare momente pentru spațiul editorial românesc din ultimul deceniu –, scriitorului rus i-au mai apărut trei cărți, dacă nu o punem la socoteală pe aceasta, care face obiectul central al textului de față. În ceea ce mă privește, ordinea aprecierii pe care o port acestor trei romane e următoarea: admir Brisbane, am o mare prețuire pentru Aviatorul și pentru Soloviov și Larionov. Niciuna însă nu seamănă cu Laur. Autorul însuși spune despre marele său roman – care l-a impus, practic, în literatura mondială – că „Laur este o carte care nu poate fi repetată”. Și totuși, am așteptat o revenire; sunt convins că nu numai eu am fost în această situație.

Ei bine, abia acum, odată cu publicarea (și, desigur, cu lectura) Istoriei Insulei, pot să spun cu toată convingerea că Vodolazkin a revenit. Odată cu acest roman, cred că Evgheni Vodolazkin regăsește acel filon literar aurifer rarisim, o marcă înregistrată Vodolazkin, care nu are cum să nu te așeze, la o lectură de bună-credință, într-o poziție de mare admirație! Aceasta înseamnă că la întrebarea ce va face Vodolazkin după Laur avem, în sfârșit, răspunsul: aceasta a făcut! Acest roman! Un roman în care este prezentă, plenar, firesc, mireasma veche și, de fapt, proaspătă din Laur.

2. O confirmare a acestei relații de puternică rudenie între cele două cărți vine chiar de la autor – în mai multe intervenții publice, în detaliu, inclusiv într-un interviu pe care am avut bucuria să i-l iau și care curge la „Elefant Fest”, pe rețelele de socializare. Înrudirea între cele două cărți este directă și puternică, spune scriitorul rus. Afirmația anterioară trebuie însă să fie moderată cu două tipuri de nuanțe: unele care țin de structura cărților, altele care trimit la ideea de poetică a acestor două romane înrudite. Laur merge într-o direcție hagiografică, e o carte cumva despre viețile sfinților. Istoria Insulei e mai ales în direcția cronicilor, a unei literaturi care privilegiază cadența letopisețelor. Pe de altă parte, Laur este plină de arhaisme, căutate în mod special de Vodolazkin. În Istoria Insulei, ceea ce caută scriitorul rus e acel reglaj fin al intonației – acea intonație medievală în legătură cu care Vodolazkin a povestit și amănuntul, foarte personal, că obișnuia să meargă prin propria casă și să rostească, nu în gând, ci cu glas tare, replicile personajelor sale.

3. Istoria Insulei este o carte a prezentului, dar, în fond, o neobișnuită carte a prezentului: cu atât mai mult cu cât Vodolazkin scrie amplu aici despre un trecut atât de îndepărtat și, în fond, deloc ușor de imaginat ca realitate, fie ea și difuză, a unor secole lăsate de mult în urmă. Scriitorul rus, în această carte a prezentului, merge în trecut ca să își ia de acolo, de fapt, softul, nu materia istorică; softul, duhul, sufletul cărții de care are nevoie pentru a scrie despre prezent. Romanul lui este despre prezent, o spune însuși Vodolazkin, dar e unul polemic în raport cu spiritul timpului prezent. Pentru a vedea în profunzime prezentul, pentru a deveni și mai conștienți de ceea ce este adânc problematic în prezent, e nevoie să meargă foarte departe. De aceea a ales intonația medievală, de aceea a mers atât de departe în Istoria Insulei – pentru că prezentul, pentru că imaginea mare de acum se vede mai bine, mai clar, dacă e privit(ă) de departe. E o tehnică de contrast foarte profitabilă sub raport literar ce face, în această privință, Vodolazkin; el nu e, de altfel, singurul dintre scriitorii ruși – Guzel Iahina scoate, de asemenea, foarte mult(e) de pe urma unor procedee de acest tip, procedee care țin de tehnicile de contrast. Ca să vedeți prezentul, „începeți cu Evul Mediu!” (pentru că e greu de imaginat și de găsit un termen contrar mai puternic, în raport cu prezentul, decât acesta, Evul Mediu) – așa ne spune direct Vodolazkin.

4. Apelul la această referință îndepărtată este el însuși neobișnuit: pentru că felul în care revizitează Vodolazkin perioada Evului Mediu este unul eminamente luminos. O mică paranteză: sunt cel puțin două mari entități istorice asupra cărora prezentul proiectează viziuni de interpretare profund nedrepte. Una e Bizanțul – sensurile care sunt majoritare cu privire la ce a fost Bizanțul sunt profund depreciative. Or, Bizanțul a fost pentru sute de ani, între altele, cum am zice astăzi, centrul lumii. A două entitate istorică – Evul Mediu. Automat, când vorbim despre Evul Mediu, ne vine în minte, în procesul de asociere, sintagma „întunecat”. Or, nu a fost deloc așa sau e departe de a fi fost doar așa – și religia, și științele au în Evul Mediu un mediu dintre cele mai fertile. Ei bine, cu acest sens al Evului Mediu lucrează Vodolazkin – o referință plină de sens, plină de cer, de metafizică.

5. Istoria Insulei e (și) o carte a civilizației. Vodolazkin, într-un ghidaj minimal, ne spune așa: că e un roman ca o metaforă a istoriei europene, a civilizației occidentale, o civilizație care unește Estul cu Vestul, o metaforă a Europei Unite, a Occidentului Unit. Sigur, cartea aceasta stă ca metaforă pentru mai mult(e). Inclusiv pentru Rusia, iar Evgheni Vodolazkin, deși nu privilegiază acest „descriptaj”, acceptă că el e de neocolit în cazul de față. Dar Insula e, de asemenea, și loc geometric al istoriei, și, deopotrivă, împotriva istoriei, și/sau loc geometric al memoriei, inclusiv al memoriei lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că, de vreme ce Insula e și loc geometric al memoriei lui Dumnezeu, cartea aceasta este (formula îi aparține chiar autorului) una în direcția eternității.

6. Evgheni Vodolazkin spune despre sine că e un scriitor creștin. Și, adaugă el, în lumea de astăzi, a fi un scriitor creștin e foarte riscant. Vodolazkin crede, mărturiile sunt publice în acest sens, în personalismul creștin. Ceea ce înseamnă că, pentru el, istoria sufletelor e mai importantă decât istoria evenimentelor, că e chiar decisivă în raport cu acestea.

7. Istoria Insulei este, așadar, romanul unui scriitor creștin. Și anume, romanul elaborat, cu o mulțime de intrări și ieșiri, cu etaje, cu mult cer, cu multe spații largi: e un roman, aș spune, catedralic. Fiind așa – și un roman catedralic – el e și un roman împotriva corectitudinii politice, aceasta din urmă fiind suma unor modalități de gândire și de practică profund deraiate, al căror adversar redutabil, de altfel, Vodolazkin chiar este.

8. Cei care cunosc opera literară a scriitorului rus știu prea bine că tema timpului este una dintre marile obsesii literare ale lui Vodolazkin. Din acest punct de vedere, romanul de față este o amplă, rafinată, densă și o fără precedentă dare de seamă, în registre atât de diferite, în legătură cu această obsesie literară, dar și existențială, atât de fecundă. În măsura în care cartea aceasta – despre o insulă numită Insulă, despre un râu numit Rău, despre personaje care trăiesc sute bune de ani, despre tot felul de animale ciudate (pisici care vorbesc), despre Dumnezeu, violență, înțelepciune – conține (și Vodolazkin însuși a spus că a intenționat așa ceva!) o anumită filozofie a istoriei, analitica timpului (și, implicit, a istoriei) e un spectacol literar și de gândire filozofică spectaculos în cel mai înalt grad.

9. Istoria Insulei nu e o carte ușor de dus; dar, fundamental, e o carte care te ridică, te înalță. Nu poți citi oricum cartea aceasta. E nevoie de o anumită postură (a minții, mai ales), de o așezare mentală adecvată, de o poziționare intelectuală pe potriva lumilor și a sensurilor ei. De asemenea, cred că, pentru lectura romanului, e nevoie de un timp anume; un timp care e de construit și de protejat. Și, poate, e nevoie chiar și de o respirație anume – o respirație foarte atentă. Beneficiile de pe urma așezării în acest timp aparte al lecturii „Istoriei Insulei” sunt foarte mari.

10. Nu în ultimul rând, aceasta este – Evgheni Vodolazkin subliniază în mai multe rânduri acest aspect – o carte care ne spune că trebuie să avem grijă de sufletul nostru. Că trebuie să avem mare grijă de sufletul nostru…

 

Articol publicat şi în Revista 22.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.