Cum am văzut eu drama marxismului

Multe din textele pe care le-am propus și transmis de-a lungul anilor la Europa Liberă au fost tot atâtea încercări de a afla „de ce”-ul eșecului utopiei marxiste. Ele au fost, sunt și vor fi scrise, țin să o spun, de pe o poziție politică și filosofică pluralistă și democratică.

 

Pentru mine, drama marxismului a fost că nu a acceptat ireductibilitatea spiritului, autonomia esențială a conștiinței și centralitatea individului în definirea binelui public. Nu mai puțin ruinătoare a fost repulsia fondatorului materialismului istoric față de principiul proprietății și oroarea sa față de economia de piață.

Ceea ce m-a separat de marxism și m-a apropiat de tradiția filosofică liberală a fost tocmai această insistență a liberalismului atât de bine surprinsă de Isaiah Berlin, pe drepturile individului, inclusiv deplina egalitate în fața legii și pe rolul societății civile în geneza unui spațiu democratic.

Un marxist (fie el oricât de rafinat) crede într-un sens al istoriei, într-un maniheism teleologic care va duce, mai devreme sau mai târziu, la salvarea finală. În ceea ce mă privește, cred, asemeni lui Karl Popper, că istoria are o multiplicitate de semnificații, că nu există o direcție prestabilită pe care umanitatea s-ar înscrie în chip ineluctabil.

Pe de altă parte, ar fi extrem de simplist să reducem marxismul la versiunile sale cinic-birocratice. Există în moștenirea lui Marx – au spus-o și Popper și Raymond Aron – un filon etic care se sustrage acelui doctrinarism scientist codificat sub forma materialismului dialectic. Premisa revoltei intelectualilor critici pe care i-am analizat de-a lungul timpului în textele și intervențiile mele a fost, cred eu, redescoperirea și reabilitarea dimensiunii negative din creația tânărului Marx.

Înfrânți de rezistența autoritarismului comunist, mulți din acești intelectuali s-au exilat, alții au continuat să scrie pentru samizdat, dar cei mai mulți dintre ei au ajuns, în cele din urmă, la acel scepticism vag melancolic, tolerant, antiabsolutist și postutopic, care dă măsura comportamentului democratic (merită menționată aici cartea lui Olivier Mongin, Face au scepticisme: Les mutations du paysage intellectuel ou l’invention de l’intellectuel démocratique)

Despre degradarea marxismului în experiențele de tip leninist a scris rânduri memorabile și prea puțin comentate chiar Emil Cioran, în Istorie și utopie. O filosofie născută din marile spasme sociale și morale ale secolului al XIX-lea, expresie a crizei conștiinței, economiei și politicii liberale clasice, a fost grefată pe organismul culturii politice ruse. Raționalismul mistic al istorismului hegeliano-marxist s-a logodit cu providențialismul carismatic și colectivist al nihilismului rus, zămislind o ideologie și o practică pe cât de fanatice pe atât de despotice.

Mai târziu, odată cu tancurile Armatei Roșii, modelul bolșevic avea să fie exportat în Europa de Est, unde micii Stalini locali și instrumentele lor umane vor excela în mimetism și patologică obediență față de Kremlin.

Leszek Kołakowski, distinsul filosof polonez a cărui ruptură cu marxismul a dus la scrierea celei mai devastatoare istorii a acestei doctrine, declara în 1956, când mai nutrea anumite iluzii despre renovarea „din interior” a sistemului: „Nu este socialistă acea țară ai cărei cetățeni ajung să blesteme geografia”. Ulterior, atât Kołakowski, cât și alți marxiști critici, vor trece pragul care desparte erezia de apostazie și vor scrie paginile cele mai tulburătoare de stigmatizare a utopiei marxiste.

Mărturisesc, așadar, cu mândrie că multe din analizele mele au fost inspirate din cărțile unor Kołakowski, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, Ágnes Heller, Jürgen Habermas, Adam Michnik și, mai mult decât ale oricui altcuiva, ale neuitatului Ferenc Fehér.

Discipol al lui Lukács, dar nu umil ucenic, Ferenc a știut, mai bine ca nimeni altul, să rupă vraja paralizantă a unei dialectici înghețate, să rupă deci ceea ce Kostas Papaioannou numea cândva l’idéologie froide, și să resuscite, în scrierile sale, figura atât de amenințată a alterității, a individului, a singularității neînregimentate.

A înțelege trezirea din somnul dogmatic a acestor gânditori înseamnă, cel puțin pentru mine, a găsi sensul adânc al marii năruiri din 1989. Fără lunga operă de coroziune efectuată de marxiștii critici, ar fi greu de imaginat nu numai apariția mișcărilor independente gen Solidaritatea, dar și fenomenul Gorbaciov și reacția în lanț pe care acesta a provocat-o.

Nu voi osteni să o repet: leninismul a fost o mitocrație, iar prăbușirea lui a fost asigurată de resurecția societății civile și a gândirii autonome. A crede că originile prăbușirii comunismului sunt înainte de toate economice înseamnă a plăti tribut unui determinism pe cât de plat, pe atât de miop.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.