Cristian Pătrășconiu. Interviu Pascal Bruckner: „Femeile vor salva literatura”


Sursă foto: Radio România Cultural

Un an și o zi – acesta este titlul celui mai recent roman publicat – în premieră în Franța, desigur, dar și în limba română foarte prompt (2019, Editura Trei). De la această carte a plecat dialogul de mai jos.

 

Are literatura dumneavoastră teme pe care le-am putea împărți așa: teme „de tinerețe” și teme „de senectute”?

Se poate face, desigur, o asemenea împărțire. Mai ales că există teme ale maturității, teme de care sunt în mod cert aproape obsedat în ultima vreme. Pe de altă parte, tinerețea rămâne și ea o prezență tematică pregnantă chiar și în romanele pe care le-am scris la maturitate. Pentru că, nu-i așa?, trebuie să nu întrerupem niciodată dialogul cu tânărul din noi.

 

Cum este, la dumneavoastră, trecerea aceasta de la eseu la literatură? Sunt două registre, sunt două domenii cu reguli și cu formule de execuție destul de diferite, în fond…

(Zâmbește) Dar dacă am două creiere, deci două registre? Glumesc, desigur. Dar, nu este mai puțin adevărat, oamenii te asimilează fie unui eseist, fie unui romancier. Și, de fapt, foarte puțini oameni scriu în ambele genuri. Nu știu dacă sunt singurul, dar cu siguranță sunt printre puținii din Franța care scrie și roman, și filozofie. Pe de altă parte, să scriu așa – în aceste limbaje diferite, cu tehnici de discurs diferite – reprezintă un pariu de-al meu. Nu e foarte foarte confortabil, dar, la sfârșitul zilei, lucrurile merg de fapt bine pentru mine. Se leagă cumva și mă stimulează să continui să fac asta.

 

O să mai insist puțin: de ce simțiți nevoia să schimbați aceste registre?

Să vă spun ceva: mie îmi place ficțiunea la fel de mult cum îmi place lumea, pură într-un fel, a ideilor, a filozofiei. Citesc romane, citesc cărți filozofice, scriu romane, scriu cărți de eseistică și filozofie. Mă simt bine în ambele lumi și cred că e o tradiție foarte intim-franceză aceasta: de a scrie și roman, și eseu. Încerc, deci, să țin în viață această tradiție.

 

Ce are specific, preiau acum o sugestie de la dumneavoastră, dintr-un răspuns anterior, „creierul de literatură”?

Simplu spus: îi place să i se spună povești. Și îi place, desigur, să spună povești. Îi place să i se spună povești, să se uite la seriale, la filme artistice. Este creierul  meu narativ.

 

Și celălalt creier?

Preferă să reflecteze, să întoarcă lucrurile pe toate fețele și să găsească, în afara mijloacelor ficțiunii, modalitățile de a pune în cuvinte ceea ce gândește (cât mai) original. Dar, de fapt, cele două creiere se îmbină; în orice caz, nu sunt separate. Cred, de altfel, că eseul este un gen foarte literar în Franța.

 

Insist încă o dată: de ce aveți nevoie de literatură? De ce această nevoie, atât de intimă, atât de puternică? Nu doar de a citi, ci de a face literară…

Pentru că, mai întâi, vreau să și scriu ceea ce îmi place să citesc sau asemănător cu ceea ce îmi place să citesc. Apoi, pentru plăcerea în sine de a spune o poveste. Dacă se poate, o poveste care se și întâmplă, oarecum, în realitate. Ceea ce eseul nu reușește să facă sau nu o poate face la fel de bine cum o poate face literatura. Și, desigur, pentru emoție. Literatura este, în mod fundamental, emoție.

 

Scrieți acum literatură altfel decât acum 20 de ani sau decât acum 30 de ani?

Da, dar nu vreau să conștientizez foarte tare acest lucru. Ar înseamna să mă preocupe faptul că, în prezent, îmi vine mai greu să scriu literatură. Dar, odată cu vârsta, odată ce anii se adună, totul devine mai greu, de fapt. Nu știu dacă diferența se vede foarte clar în ceea ce public, dar, ca ritm interior, e diferit acum decât acum două decenii sau acum trei decenii. Da…

 

Există o pedagogie ascunsă a literaturii dumneavoastră?

Nu cred. Sau, de fapt, eu nu mi-am propus așa ceva. În literatură se poate spune tot ce vrei și după această filozofie am încercat să mă ghidez în întreaga mea carieră literară. Literatura explorează acea parte pe care, poate, nu vrei să o mărturisești despre tine însuți, câtă vreme eseul este o modalitate de a privit lumea rațional, echilibrat, argumentat.

 

Ați putea spune că mai aveți iluzii în legătură cu literatura? Sau să întreb și mai direct: ați avut vreodată iluzii despre literatură?

Nu cred că literatura poate să facă mai multe decât poate să facă. Literatura nu poate salva lumea; un om, chiar și eu, o poate salva. Dar putem privi și din alt unghi această chestiune: eu citesc încă foarte multe cărți. Fac parte, aș putea să spun, dintre acei oameni pe care cărțile îi salvează. Chiar dacă, sunt de acord cu aceasta, suntem un ”trib” din ce în ce mai puțin numeros – cei care citim, cei care ne lăsăm pe mâna unei cărți sau a alteia.

 

Citiți sau recitiți mai mult în ultima vreme, în ultimii ani?

Citesc mai mult. Dar uneori mă surprins și recitind. Spre exemplu, recitesc, la intervale regulate, cartea aceasta , atât de lungă, a lui Marcel Proust. ”În căutarea timpului pierdut”. Da…Se leagă de fapt de preocuparea mea, tot mai evidentă, față de problema timpului.

 

Cum anume credeți că nu se mai poate scrie astăzi literatură? Cum anume nu mai ai voie să scrii literatură?

Nu îmi pun problema în acești termeni. Literatura este libertate. E permis totul. În Franța se publică anual peste 1.200 de romane.

 

Cum comunică, de fapt, cărțile dumneavoastră de literatură cu cele de eseistică?

Tematic, în primul rând, aș zice. De fapt, tematicile lor sunt foarte apropiate – trec dintr-unele într-altele, ca să zic așa. Sigur că abordarea și modalitatea de execuție sunt diferite. Eseul implică o privire mai distantă, pe când romanul este scris mai cald, mai intim.

 

Există ceva ce faceți atunci și numai atunci când scrieți literatură?

În privința obiceiurilor de a scrie, nu e nimic diferit când scriu literatură față de atunci când scriu roman. Este, în ambele cazuri, o muncă regulată, cotidiană. Pentru ambele situații, încă mai scriu de mână prima versiune, pe caiete. Sigur, când scriu literatură mă gândesc că trebuie ca povestea mea să placă, trebuie să fac în așa fel încât ea să placă. Știu foarte repede dacă am subiect bun sau unul mai puțin bun. O rog pe soția mea să citească, le dau prietenilor să citească; îi dau să citească și fostei soții ceea ce am în prime versiuni.

 

Avem mai întâi povestea sau mai întâi un personaj, personajele poate?

Fără excepție, povestea. Mai apoi, personajele o populează și se contruiesc în funcție de aceasta.

 

A propos de cele două registre: scrieți aproximativ în același timp sau în timpi foarte apropiați unul de altul și literatură și eseistică? Sau aveți nevoie de o pauză între ele, de un fel de debriefing?

Dacă este vorba despre cărți, pot să scriu doar la o carte. Sigur, pot scrie, în vreme de lucrez la o carte, articole pentru ziare, dar nu scriu la o a doua carte. Am nevoie de concentrare maximă pentru o carte și numai pentru una singură. Mă investesc total în fiecare carte, timp de un an, de doi ani, de mai mulți ani, dacă este nevoie. Plonjez cu totul în ea.

 

Ce vă consumă mai tare – să scrieți literatură sau să scrieți eseistică, text filozofic?

Literatura, în mod cert. În roman, creăm o lume plecând practic de la nimic. Este o lumea pe care tu o creezi. În cazul eseului, pleci de la lumea înconjurătoare, pe care tu o explici sau căreia îi pui un unghi de interpretare nou.

 

Ne jucăm puțin? Scrieți eseu ca să…

Ca să înțeleg lumea mai bine.

 

Scrieți literatură pentru a…

Scriu romane ca să mă pierd mai mult în lume. Ca să mă rătăcesc mai mult.

 

Credeți că traversăm un timp bun pentru literatură?

Nu sunt tentat să dau un răspuns negativ la această întrebare. Cel puțin în Franța, starea literaturii – cât se scrie, cât se citește – este destul de bună. Sigur, sunt o mulțime de „produse” standardizate și aici – literatura americană abundă în asemenea exemple. Dar nu cred că avem motive serioase să ne temem că ar fi un crepuscul al literaturii. În Europa cred că lucrurile stau încă și mai bine; mă refer atât la literatura din partea occidentală a Europei, cât la cea din zona orientală.

 

Dar, din punctul dumneavoastră de vedere, care sunt, astăzi, marii inamici ai literaturii?

Serialele. Internetul, noile tehnologii în general. Școala. Are cam mulți dușmani.

 

Cum? De ce școala?

Pentru că, vorbesc cel puțin despre ceea ce se întâmplă în Franța, școala nu îi mai educă pe copii în spiritul frumuseții textelor clasice. Copiii nu mai au decât arareori acea plăcere sinceră a textelor cu adevărat valoroase, clasice. Cred că este o mare pierdere, cred că este foarte grav ce se întâmplă.

 

Cum se poate recâștiga această plăcere de a citi literatură? Dacă se poate, literatură bună!

Din aproape în aproape. Din om în om. Din familie. Părinții trebuie să se încăpățâneze să îi ducă pe copii către cărți, să citească. Cărțile trebuie să fie iubite, trebuie să fie citite. Eu am o fetiță de 10 ani care citește în fiecare zi din romane uriașe. Sunt foarte fericit pentru aceasta.

 

Dar de ce să (mai) citim literatură? E, sunt de acord, o întrebare care aduce a avocat al diavolului. La ce bun literatura, de fapt? 

Atunci, la ce bun să mai mergem la teatru, la ce bun să mai intrăm la o expoziție, la ce bun să ne mai uităm la filme? Fără literatură, cred că viața noastră interioară poate aduce a deșert. Cărțile ne hrănesc inteligența, sensibilitatea, imaginația.

 

Ce fel de bogăție, de profit poate aduce literatura?

Poate să facă viața cuiva mai densă, mai plină. Viața oamenilor are, cum să spun, o dimensiune romanească. Atunci când citim, trăim, practic, în lumi alternative; trăim o altă viață sau alte vieți. Literatura este și posibilitatea de a trăi mai multe destine.

 

Și ce anume credeți că poate spune litratura mai bine decât oricare altă artă?

Cred că, în ceea ce are fin literatura, și anume modalitate de a percepe și de vorbi despre o lume, nu există termen de comparație pentru nici o altă artă. Acesta nu înseamnă, desigur, că restul artelor ar fi inferioare literaturii. Mai e ceva: literatura este un exercițiu solitar – presupune o anume singurătate. Văd în aceasta și un risc – pentru oamenii sunt ființe cărora le place să trăiască în grup. Dar știți ceva? Știți că femeile citesc, net, mai mult decât bărbații? Femeile vor salva literatura.

 

De ce? De ce spuneți aceasta?

Pentru că femeile citesc foarte mult. În toată anchetele, în toate cercetările care se fac pe tema aceasta, 70% dintre cititorii de beletristică sunt…cititoare. Sunt femei. Există o legătură foarte puternică – și care, pe mine, mă bucură foarte mult – între ficțiune și feminitate. Există, ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră anterioară, o nevoie adâncă în noi căreia doar literatura îi poate răspunde, pe care doar literatura o poate satisface.

 

A nu sta lângă cărți, a te distanța de literatură este semnul unei crize?

Fără îndoială că da. Există mai multe crize, de fapt. Una care ține de transmiterea literaturii către cititori. Una a scrisului – care se poate împotmoli în tot felul de rețete facile. Una a scrisului propriu-zis; și mă refer la faptul că există țări, Finlanda bunăoară, unde copiii nu mai învață să scrie de mână. Computerele, mașinăriile, device-urile pot să ucidă scrierea de mână.

 

De ce e important să scriem „de mână”?

Participarea în sens fizic, direct, la actul scrierii reprezintă o stimulare a creierului. Toate studiile de specialitate spun și demonstrează aceasta. Și: s-a demonstrat, de asemenea, că ești mai atent atunci când scrii de mână. Și: dacă citești de pe hârtie ești mai atent decât atunci când citești de pe un ecran. Eu sunt foarte nostalgic după presa de hârtie, după presa de ieri. E un mare efort pentru mine să citesc pe telefon știrile, de cele mai multe ori, de fapt, e chiar neplăcut. Literatura, ca să revin, este o investiție cu totul a corpului. Dacă alegi să citești pe computer, ochii duc tot greul; corpul aproape că nu mai există sau nu contează.

 

Dacă într-o zi vor dispărea cărțile?

Nu. Așa ceva nu se va întâmpla. Vor deveni minoritare, cititorii vor deveni o minoritate evidentă, dar cărțile nu vor dispărea. În Evul Mediu, călugării copiau de mână textele din antichitate; cititorii cu adevărat pasionați vor rezista. Dar ei vo fi, probabil, în mijlocul unor valuri uriașe de analfabetism sau de ignoranță. Pe de altă parte, să nu mergem în extrema cealaltă: cărțile nu o duc chiar așa de rău. Poate că oamenii nu mai citesc așa cum o făceau pe vremuri, dar cumpără mult. Este o situație ciudată, sunt de acord.

 

Accentuez puțin această tematică: de ce NU pot dispărea cărțile?

Întrebați de fapt: cărei nevoi adânci îi răspund cărțile? Ei bine, eu cred că literatura este, în general, un exercițiu solitar. Dar, putem, de pildă, să îi citim altcuiva. Însă, în mod fundamental, a citi înseamnă a te retrage din viața în colectivitate; a citi presupune tăcere, singurătate. E ceva, aș spune, care se apropie de originile creștinismului: a citi e un dialog cu sufletul tău.

 

Cum puneți temele filozofice în romane? Ce anume faceți, poate în mod special, pentru aceasta?

Nu am o metodă pentru aceasta. Lucrurile vin în mod natural. Dacă aș premedita, dacă aș folosi o metodă sau, mai mult de atât, o rețetă, ar înseamnă că ar râvni să scriu „romane cu teză”. Iar eu nu vreau să demonstrez ceva anume. Mi se pare foarte ofertant și foarte profitabil să amestec: literatura în filozofie, filozofia în literatură. Nu e ceva simplu: pentru că dacă un roman devine un roman de idei, riscul este să devină plictisitor.

 

Ce îmbătrânește și, la limită, ce moare mai greu: literatura sau eseul filozofic? De fapt: ce e mai durabil, ce e mai rezistent?

Ce frumoasă întrebare…Amândouă mor, din păcate, amândouă mor. Unele cărți însă durează mai mult decât altele. E o întrebare frumoasă și dureroasă. Totul moare…

 

Deci cărțile nu sunt forme de a prelungi viața?

Nu știu. Fapt e că ele trăiesc într-un alt timp decât timpul autorului. Unele au noroc, supraviețuiesc secole, milenii – dar acestea sunt destul de puține. Da, despre acestea din urmă cred că putem să spunem că depășește limitele, că prelungesc viața. La limită, opera aspiră spre o formă de imortalitate, în vreme ce autorul operei este muritor. Autorul îmbătrânește, se îmbolnăvește, e fragil, moare. În alt fel însă, de regulă, și cărțiel sunt supuse regimului perisabilității.

 

Supraviețuiesc în mod drept toate cărțile sau unele supraviețuiesc, așa-zicând, la întâmplare?

Publicul decide. Nu autorul.

 

Cum l-ați întâlnit pe Eugen Ionescu și, mai ales, de ce este el așa de important pentru dumneavoastră?

De fapt chiar m-am întâlnit fizic cu el, în Franța. Și, în Statele Unite, l-am și văzut la o piesă de teatru. La Universitatea din New York, unde am și predat mai apoi. Când l-am văzut acolo, Eugen Ionescu era deja la o vârstă venerabilă. Întotdeauna mi-a plăcut teatrul lui. După întâlnirea din SUA, la două săptămâni distanță, am condus-o pe fetița mea la Scaunele lui Ionescu, jucate la Paris. De asemenea, Lecția și Cântăreața cheală se joacă încontinuu de 55 de ani, în „La Huchtte”.

 

A propos, ce aduce teatrul – în plus și ca plus – operei dumneavoastră?

Sunt bucuros să vă spun că prieteni de-ai mei, colegi au făcut adaptări, foarte fidele, ale romanelor mele pentru scenă. Încă din anii 1980. Schimbarea este radicală, pentru că personajele par că devin ele însele străine textului original. Se poate interpreta și în acest sens: că teatrul trădează, o mică trădare e adevărat, textul originar. Dar, în ce mă privește, prefer o alta: teatrul îmi îmbogățește literatura, mă ajută să văd altfel ce e cu intriga mea, ce e cu personajele, ce e cu interiorul lor. E ca și cum ai fi deposedat de textul tău; dar, prin aceasta, ți se și restituie altceva, odată cu punerea în scenă. Din când în când, mai recunoști câte o frază în ce se spune acolo, pe scenă, dar sentimentul – care e unul ciudat – e că piesa la care te uiți, și care e o adaptare după romanul tău, pare că e scrisă de un alt autor. Un vis mare al oricărui scriitor trebuie să fie acesta: să fie adaptat pentru teatru, pentru cinema. De ce nu și pentru copii? Dar adaptarea pentru teatru cred că este tot ce își poate dori mai mult, din punct de vedere intelectual, un autor.

 

Și filmul?

Am o singură experiență de acest gen – filmul care s-a făcut după Luni de fiere. Au mai existat și alte proiecte în acest sens, dar nu au fost duse la bun sfârșit. Pe mine, trebuie să mărturisesc, mă interesează, în mod prioritar, adaptarea pentru teatru.

 

Distinct de timpul prezent, în ce epocă v-ar fi plăcut să trăiți și să fiți scriitor?

Secolul al 19-lea, fără dubiu. A fost un secol bun. Chiar foarte bun. Dar mi-ar fi plăcut și să îl urmăresc – chiar să îl urmez – pe Alexandru cel Mare în cuceririle lui.

 

Cu ce personaj sau personaje din literatura dumneavoastră ați vrea, dacă așa ceva ar fi posibil, să luați o cină?

(Râde) Cu Franz din Luni de fiere. E, clar, o proiecție de-a mea. Am scris această carte la 28 de ani, iar Franz, am gândit atunci, ar fi putut să fie proiecția mea peste 30 de ani. Mi-ar fi plăcut să discut cu el, da…

 

Dar să vă petreceți o vacanță întreagă?

(Se gândește)

 

Ați prefera o femeie, mă gândesc…

Clar, clar. O femeie. Dar nu femeia din Luni de fiere. A propos: personajul chiar a existat, a fost real. Probabil că, în prezent, are vreo 60 de ani.

O vacanță spuneți? Da…Mă gândesc că ar fi, poate, interesant să merg în vacanță cu un personaj secundar – aproape anonim în carte, dar care, în condiții speciale, ar scoate la iveală o personalitate fascinantă. Am câteva femei de acest fel în cărțile mele. (Zâmbește.)

 

Articol publicat și în revista Ramuri.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.