Campioni la săpat prăpăstii
Chiar atunci când, prin excepţie, unii dascăli au o aplecare şi activitate culturală, ei se comportă ca nişte vedete ce trebuie adulate, şi nu ca propagatori ai valorilor spiritului. În loc să răspândească în jurul lor lumină, îngroaşă întunericul cu o hărnicie de campioni la săpat prăpăstii.
Nu există gen sau specie culturală care, în confuza lume de azi, să nu fie sau să nu se simtă primejduite. Oriunde te întorci, cu oricine vorbeşti, nu auzi decât bocete şi urlete de durere. Editorii se plâng de mama focului că rămân cu cărţile în depozite. Directorii de teatru îşi smulg părul din cap, simţindu-se abandonaţi de spectatori. Muzeele au ajuns în paragină, iar sălile de conferinţe sunt frecventate de o mână de pensionari ori de micile pâlcuri de „pişcotari” ce populează recepţiile de după evenimente. Despre filarmonici şi opere nici nu mai aduc vorba: jale, suferinţă şi chin. La o primă vedere, moare o lume. La a doua, la fel. Abia la a treia, parcă, parcă pâlpâie o luminiţă.
Nu toate indiciile sunt dezastruoase, în ciuda evidentei şi deprimantei senzaţii că lumea se îndreaptă spre o fază în care cultura nu mai contează. Într-adevăr, semnele rău prevestitoare se găsesc peste tot.
La reluarea anului universitar, am avut proasta inspiraţie să fac un mic test printre studenţii cărora le voi vorbi, vreme de un semestru, despre modernismul britanic. N-am fost prea fericit de ceea ce a rezultat: din vreo 150 de studenţi pe care i-am „anchetat”, unul singur a ştiut să-mi spună numele unei reviste literare autohtone (România literară), dar n-au putut menţiona nici măcar un titlu din lumea anglo-saxonă (studenţii mei sunt de la anglistică şi americanistică). Ironia sorţii e că nu trecuseră decât vreo două zile de când scriam, cu găunos optimism, chiar în paginile României literare, că „toată lumea a auzit de «The New York Review of Books»”. A cui e vina? A tuturor, dar a studenţilor în ultimul rând. Cei mai vinovaţi sunt, în cazul de faţă, profesorii. Cultul „specializării înguste” a condus la apariţia unei categorii extrem de sugestive din punct de vedere sociologic, dar catastrofală pentru atingerea ţelurilor unui proces pedagogic armonios. Echipaţi cu ochelari de cal, nu păşesc niciun milimetru în afara teritoriului arondat, speriaţi de moarte să părăsească parcelele meschine pe care se simt stăpâni. Spun o banalitate atunci când afirm că studenţii urmăresc chiar şi cel mai neînsemnat gest pe care-l facem noi, profesorii, în spaţiul academic. Or, dacă mulţi le lăsăm impresia unor revizor-contabili mâncaţi de molii, care abia se descurcă, bălmăjind ridicol, printre hârtiile roase de-atâta folosinţă (nici cei care au trecut la power-point nu stau mai bine!), e limpede că autoritatea şi competenţa sunt luate în râs. Brusc, mi s-a făcut dor de vremea când, în liceu, eram obligaţi să aducem chitanţele de abonament la cel puţin un ziar central şi o revistă culturală. Evident, statul comunist urmărea să se asigure că îndoctrinarea se făcea în ritm alert.
Mă întreb, însă: de ce n-ar exista şi un stat cultural, bazat pe domnia frumosului şi a binelui? Pentru că asta face cultura: produce în cantităţi gigantice splendoare şi inteligenţă. N-ar fi un demers utopic. El ar putea începe cu o selecţie atentă a celor care predau în şcoli, după examene care să-i reţină, pentru zona umanistică, pe cei cu vocaţie culturală, şi dând deoparte armata de rataţi care au luat cu asalt, mai ales după 1990, sălile de clasă şi amfiteatrele universităţilor. Lectori, conferenţiari şi profesori, ei sunt, în zdrobitoare majoritate, nişte mărunţi şi periculoşi funcţionari ai neantului. Lucrurile merg, deci, prost.
O statistică recentă arată că Metropolitan, din New York, cea mai mare instituţie de operă din lume, îşi pierde, an după an, spectatorii. Trei sferturi dintre cei care frecventează astăzi opera au peste şaizeci şi cinci de ani, iar treizeci la sută dintre aceştia depăşesc pragul a şaptezeci şi cinci de ani. Şi asta într-o perioadă în care genul a cunoscut, pe plan mondial, un reviriment extraordinar. Regizorii inspiraţi, vocile excepţionale, spectacolele fastuoase au lăsat impresia, în ultimii douăzeci de ani, că trăim o „epocă de aur” a artei lirice. Se pare că ne-am înşelat. Falimentul, în 2011, al unei instituţii precum New York City Opera n-a făcut să curgă prea multe lacrimi. Şi asta deşi ctitoria numită de legendarul primar al oraşului, Fiorello La Guardia, „opera poporului” (prin contrast cu elitistul Met) a promovat intens creaţiile americane contemporane – nu puţine şi nu lipsite de valoare, de la Nixon in China (1987) a lui John Adams, A Streetcar Named Desire (1995), de André Previn, Little Women (1998), de Mark Adamo, la Dead Man Walking, din anul 2000, a lui Jake Heggie.
Păi, veţi spune, dacă în America lucrurile se îndreaptă spre catastrofă, la ce să ne aşteptăm noi, care abia ne ducem viaţa de pe o zi pe alta? Arta costă, evident. Iar ea costă şi mai mult când e făcută pentru săli de spectacole goale, pentru librării cu ungherele acoperite de păienjeniş, pentru muzee mai deprimante ca „sălile paşilor pierduţi” din tribunalele de altădată. Dar ea costă îndeosebi datorită spiritului profund anti-cultural care s-a cuibărit în şcoli şi universităţi. Chiar atunci când, prin excepţie, unii dascăli au o aplecare şi activitate culturală, ei se comportă ca nişte vedete ce trebuie adulate, şi nu ca propagatori ai valorilor spiritului. Îngâmfaţi, obtuzi, invidioşi, n-ar coborî de pe imaginarele şi măruntele lor piedestaluri nici să-i picuri cu ceară. În loc să răspândească în jurul lor lumină, îngroaşă întunericul cu o hărnicie de campioni la săpat prăpăstii.
Modelul american nu e singurul care există pe lumea asta. Ba chiar aş spune că există o imensă varietate de „modele americane”, dintre care unele funcţionează admirabil, altele, dimpotrivă. Nicăieri pe planetă librăriile cu cărţi selectate după criteriul valorii nu sunt mai strălucitoare decât pe Noul Continent. După cum prostul gust nu are un propagator mai eficace decât Hollywood-ul. Nu le-aş plânge, aşadar, de milă americanilor, cu sau fără Metropolitan Opera aflat în criză, cu stângismele primitive ale editurilor academice şi cu teroarea producţiilor artistice în care „cota” feministă face momentan ravagii. Asalturile isterice prin care la Hollywood sunt impuse ca regizori – fără niciun criteriu al valorii – femeile, sau etichetarea la grămadă, sfidător şi jignitor, a bărbaţilor din industria filmului drept „scumbags” („gunoaie”, „jeguri”) sunt la ordinea zilei. Ele se vor generaliza, fără nicio îndoială, şi vor ajunge de uz comun în toate straturile sociale. Dar, cum spuneam, soluţii există. Una dintre ele, în care sunt adeseori implicaţi şi scriitori români, e aceea a festivalurilor literare. Sau muzicale, sau de balet ori operă – Festivalul de la Salzburg reprezintă în domeniul „muzicii culte” cam ceea ce sunt campionatele mondiale în fotbal: o adunare a vârfurilor domeniului.
Premierea la Mallorca a lui Mircea Cărtărescu, înnobilat cu unul dintre cele mai prestigioase trofee literare europene, Formentor, e, orice s-ar spune, un moment de glorie. Fotografiile înfăţişează un cadru somptuos-normal, în care sute de oameni au venit să celebreze excelenţa unei creaţii pe care o minimalizează doar inepţii, analfabeţii şi ticăloşii. Dacă, pentru resentimentarii de Dâmboviţa, criticii literari români, în frunte cu Nicolae Manolescu, care au susţinut, demonstrat şi consolidat valoarea operei lui Mircea Cărtărescu, sunt „expiraţi”, iată că mari instituţii europene şi mondiale îi confirmă…
Săptămânile trecute, în Provence, la Fuveau, la al 29-lea Salon literar al regiunii Aix, Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana, Matei Vişniec şi Varujan Vosganian au avut parte de un tratament care i-ar umple de invidie pe toţi politicienii ţării. România a fost invitatul special al acestei ediţii şi, spre deosebire de selecţiile făcute în funcţie de parti-pris-uri politice ori de generaţie, la Fuveau ţara a fost reprezentată, prin grija Uniunii Scriitorilor, de autori adevăraţi. Avem în aceste două exemple o posibilă depăşire a momentului greu prin care trecem. Secretul e la îndemână: miza pe valoare. Da, pe valoare şi pe comunicare. Scriitorii nu prea mai ajung prin şcoli şi nici nu sunt conştienţi că acolo se află viitorul culturii. Dacă sunt lăsaţi exclusiv pe mâna profesorilor lumpenizaţi (şi, vai!, ei sunt legiune), totul se va duce de râpă.
Aud adeseori spunându-se că n-avem motive să fim disperaţi. În opinia unora, procesul nu e unul de dispariţie, ci „doar” de superficializare. Aşa o fi, dar eu unul nu văd diferenţa. Nu mi-aş dori să particip vreodată la fenomene de masă, de tip „Daciada” ori „Cântarea României”. Sunt mai modest în aşteptări: eu vreau evenimente culturale de valoare, făcute de oameni competenţi pentru participanţi competenţi. Restul e statistică.
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
