Despre „Elogiul frontierelor. Mic tratat de teorie politică”

Foto: Arhivă personală Andrei Vieru

Am certitudinea că noua carte a lui Andrei Vieru, Elogiul frontierelor. Mic tratat de teorie politică, va fi o apariţie cu totul remarcabilă şi bulversantă în contextul publicistic românesc. Ceea ce pe vremea când publicistica încă nu fusese detronată de reţelele sociale se numea în jargonul publicistic „un eveniment editorial”.

Noua carte a lui Andrei Vieru începe fără reţineri şi ezitări diplomatic-retoric-strategice. Pune din capul locului cărţile pe masă: „În ciuda afirmațiilor Hannei Arendt, ideologiile totalitare nu sunt absolut coerente, ci absolut incoerente. Incoerența absolută a corectitudinii politice este, în acest sens, un indiciu limpede – deși, evident, nu singurul – al caracterului totalitar al acestei ideologii. O caracteristică dominantă a ideologiilor totalitare este și raza lor de aplicabilitate, necesarmente globală. Ambițiile planetare ale comunismului, ale nazismului, ale ecologismului, ale islamului, ale multiculturalismului și ale corectitudinii politice constituie și ele indicii clare ale caracterului totalitar al acestor ideologii. Nici măcar liberalismul, cu aspirațiile sale globale, nu este la adăpost de tendințe de alunecare spre ideologii de tip totalitar. Ca dovadă că astăzi mai toată lumea se revendică de la liberalism, în frunte cu promotorii corectitudinii politice…”

Am certitudinea că noua carte a lui Andrei Vieru va fi o apariţie cu totul remarcabilă şi bulversantă în contextul publicistic românesc. Ceea ce pe vremea când publicistica încă nu fusese detronată de reţelele sociale se numea în jargonul publicistic „un eveniment editorial”.

La ora la care va fi sub tipar – undeva spre sfârşitul verii, cred – multe dintre ideile prezente în acest tur de forţă vor fi devenit un pic mai familiare şi palpabile publicului românesc. Criza virusului a aruncat în aer certitudinile formulaice şi şabloanele corecte intelectual şi politic care –pana la criză – defineau „consensul” confortabil şi dătător de aparent status cultural şi superioritate morală.

Realitatea factuală şi logică (de la care porneşte şi cu care se termină demersul lui Andrei Vieru) au vorbit din nou, după o lungă punere în paranteze postmoderne şi corect politice. Evoluţiile au facilitat astfel viitoarea receptare publica a cărţii lui Vieru.

Să îi dăm din nou cuvântul: „Noțiunea de frontieră este, în acest eseu, centrală, așa cum i-o indică și titlul. Așa cum cred că o voi fi demonstrat-o pe întreg parcursul acestei cărți, abolirea frontierelor dintre țări și dintre concepte poate fi anvizajată ca una dintre definițiile înseși ale totalitarismului. Știm, în plan teoretic, că libertatea însăși este o frontieră: acesta e statutul ei ontologic. Și știm la fel de bine, în plan practic, că libertatea politică s-a născut în urma unei succesiuni de închideri, de separări, de îngrădiri și nu a unei succesiuni de deschideri, adică a vreunei întreprinderi de demolare sistematică a frontierelor: vorbesc, evident, de separarea puterii religioase de cea vremelnică, de separarea puterilor în stat, de separarea sferei publice de cea privată, etc. etc.”

Am avut privilegiul să fiu martorul transformării şi elaborării, timp de câţiva ani, a ideilor din spatele acestui proiect, până au devenit o primă variantă a actualului manuscris, trimis recent de Andrei Vieru Editurii Humanitas. Sunt, aşadar, familiar cu cât de stranii şi contra-curent dominant sunau la vremea respectivă.

Am fost şi rămân în admiraţie față de cât efort şi curaj îţi trebuie să gândeşti aceste lucruri şi mai ales să o faci în contra-curentului, gata să fii stigmatizat şi ostracizat oricând de „lumea bună” a aşa-numitei „turme de gânditori independenţi”, mânată de linia oficială, statutar şi social validată. Să reuşeşti să te menţii pe propriile picioare, urmând propria logică, propria intuiţie etică şi propriul bun-simţ, în contra opiniilor dominante, afirmate cu o vehemență, insidiozitate şi aroganță agresivă fără precendent istoric. (Cazurile anterioare de ideocrație totalitară nu au beneficiat niciodată de instrumentele tehnologice şi bruiajul manipulatoriu al totalitarismului contemporan. Într-un sens şi comunistul şi naţional-socialismul erau mult mai transparente, directe şi ineficace în penetrare socială şi pshihologică, în raport cu echivalentele lor contemporane).

Spune Vieru: „În această carte, regimul totalitar își capătă, în sfârșit, definiția corectă: regimul totalitar este regimul tuturor. Exact așa cum totalitatea este un caz particular de majoritate, iar toți un caz particular al lui mulți, democrația totalitară – concept introdus de Jacob Talmon – este deci, așa cum îi sugerează și numele, un caz particular de democrație. Deși pe unii cititori aceste afirmații îi vor șoca, la modul absolut ele nu sunt originale: ideea se poate regăsi atât la Aristotel (atunci când vorbește de tiranie ca de o formă de democrație antioligarhică), cât și, sub diverse forme, la Fustel de Coulanges, la Alexis de Tocqueville, la J.S. Mill și, bineînțeles, la Jacob Talmon însuși.”

Aşadar, la vremea când cartea va fi în rafturi, publicul va fi mai pregătit să sesizeze miza enormă a acestui volum. Este un tur de forţă, un spectacol şi un semnal de alarmă… Evident că şocul crizei – epidemice şi apoi economice – nu va fi suficient pentru a disloca Behemoth-ul ideologico-politico-mediatic-economic… Dar va fi suficient ca să creeze şi să lărgească nişte breşe prin care contribuţii şi poziţii precum cele ale lui Andrei se vor putea insera în dezbaterea publică, afectând o parte a conştiinţei publice.

Cartea lui Andrei Vieru ne va ajuta mai bine să înţelegem care este natura fenomenului fără precedent istoric cu care ne confruntăm, care sunt unele elemente structurale profunde ale logicii paradoxale din spatele acestuia, care este armătura epistemică cu care trebuie să luăm în serios şi să răspundem acestui fenomen. Dar mai ales cum trebuie să înţelegem legătura invizibilă ce leagă logica de etică şi mai apoi de practică socială şi politică prin care totalitarismul ideocratic se revarsa în lume.

Din nou, cuvântul lui Andrei Vieru: „Modul de gândire totalitar manifestă o predilecție evidentă pentru procedurile de decizie algoritmice – expeditive și mecanice –, aplicabile exclusiv unei realități schematice, lipsite de orice fel de nuanțe, anvizajate doar în alb-negru. Modul de gândire liberal preferă metode de tip trial-and-error, adecvate realităților fluide, nedestituite din bogăția de culori și de nuanțe a universului fizic și social, a lumii spontaneității umane. Modul de gândire totalitar cade totdeauna pradă tendinței sale irezistibile de a considera mijloacele prescrise de ideologie drept scopuri în sine. Modul de gândire autentic liberal își propune să-și adapteze mijloacele la scopurile pe care și le-a propus.”

Există un adagiu mult evocat, privitor la generalii şi armatele întotdeauna pregătite să lupte ultimul război de mai ieri, dar care sunt mereu surprinse de noul război ce vine şi care nu mai seamănă deloc cu cel trecut… Cartea lui Andrei Vieru este exact despre asta: o contribuţie la înţelegerea tehnică a câtorva linii de forţă ascunse, care stau în spatele forţelor şi fenomenelor ce definesc actualul război în apărarea libertăţii în fața Behemoth-ului neototalitar ridicat la orizont de noile tehnologii şi vechile-noi ideologii mesianic-utopice.

Altfel spus: „Una dintre «descoperirile» acestei cărți constă în aceea că reprezentarea spațială a operației mentale de explicitare (a unei stări psihice, a unei idei, a unei însușiri psihologice etc.) nu este alta decât aceea de instituire a unei frontiere (în topologie se numește închidere topologică). Exprimată în termeni elementari, ideea de explicitare – sau, în definitiv, de adecvare la realitate – constă în a-i da unei stări psihice sau unei însușiri morale conturul care, inițial, îi va fi lipsit.

Astfel, prin conturare, infatuarea devine încredere de sine, timiditatea devine spirit autocritic, rigiditatea devine rigoare, licența devine suplețe, duritatea devine fermitate de caracter, moliciunea devine blândețe, nesăbuința devine curaj, iar frica devine prudență. Fermitatea blândă nu e altceva decât un binevenit punct de echilibru al pendulărilor noastre între duritate de caracter și moliciune; încrederea de sine dublată de spirit autocritic, un fericit punct de echilibru al oscilațiilor noastre între infatuare și timiditate; rigoarea suplă, un benefic punct de echilibru al oscilațiilor noastre între rigiditate și flacciditate – sau, dacă preferați, atonie.

Toate aceste puncte de echilibru reprezintă puncte de frontieră benefice între două stări nefaste între care tot oscilăm, exact așa cum libertatea – rezultă chiar din interpretarea spațială a posibilului, a necesarului, a permisului și a obligatoriului – este chiar frontiera dintre imperiul Necesarului și acela al Imposibilului, dintre tărâmul Obligatoriului și acela al Interzisului….” 

Articol publicat și pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News