Mult Babitz, puțin Didion

Nu știam că o știu pe Eve Babitz. Abia după ce am parcurs câteva zeci de pagini din cartea lui Lili Anolik (Didion & Babitz, Atlantic Books, 2024), unde figurează drept co-eroină, am avut o mică revelație: Eve Babitz e tânăra care, în 1963, se fotografiase alături de Marcel Duchamp jucând șah.

Până aici, nimic ieșit din comun. Duchamp, ajuns la venerabila vârstă de șaptezeci și șase de ani, era considerat în acel moment unul dintre cei mai mari artiști vizuali ai planetei. Neobișnuită era postura în care i-a surprins fotograful Julian Wasser: pe când Duchamp era îmbrăcat în costum negru și privea prin ochelari, concentrat, piesele, tânăra femeie, de douăzeci de ani, așezată de partea opusă a mesei, cu coatele lipite de tabla de șah, era complet goală. Privitorul are acces nu doar la corpurile din prim-plan, surprinse în profil, ci și la mediul ambient – o galerie de artă. Sugestia e clară: cele două personaje sunt exponate dintr-o expoziție, participante la un happening, cu un termen pe care-l inventase cu doar câțiva ani mai devreme Allan Kaprow. Corpul tinerei e relaxat. Părul îi acoperă în întregime fața. Duchamp are brațul drept ridicat, cu degetele rășchirate, sugerând iminența mutării unei piese.

Dacă despre Eve Babitz nu știam, așadar, nimic, numele lui Joan Didion îmi e cât se poate de familiar. Ca sârguincios profesor de literatură americană, i-am citit mai multe cărți de ficțiune și de non-ficțiune. N-am considerat-o însă niciodată o mare scriitoare – nici măcar după apariția, în 2005, a lui The Year of Magical Thinking, considerată de mulți o capodoperă. Pe de altă parte, nu poți ignora punctul ei de vedere atunci când studiezi cultura și literatura de după Al Doilea Război Mondial din Los Angeles. Deschizând cartea lui Lili Anolik, mă așteptam la evocarea unei prietenii desfășurate în decorul predictibil nevrotic și depravat al unei Californii luate cu asalt de mișcarea hippie și gravitând orgiastic în jurul Hollywoodului.

Dacă unele elemente (desfrâul, drogurile, băutura și bârfa) există din plin, relația dintre cele două femei este, în cel mai bun caz, superficială. Se cunoșteau, frecventau aceleași medii, ba chiar Didion i-a citit și redactat unul din manuscrise. Dar prietene nedespărțite nu au fost cu adevărat. Lili Anolik a recurs la toate stratagemele pentru a-l induce pe cititor în eroare. Cartea debutează sub semnul promisiunii că misterioasa cutie de scrisori descoperită în apartamentul delabrat și insalubru în care a murit Eve Babitz va scoate la iveală o poveste senzațională privind relația dintre cele două femei. Nici vorbă de așa ceva.

Și totuși, în linii mari, narațiunea lui Lili Anolik reușește să creeze iluzia unei prietenii, deși sutele de amănunte despre viața secretă a vedetelor de la Hollywood, despre relațiile dintre scriitori, pictori și actori nu șterg dezamăgirea de a nu avea mai multe elemente care să motiveze asocierea de nume din titlu. În locul unor vieți paralele de sorginte plutarhiană, parcurgem cronicile unor existențe divergente, cu doar câteva puncte de contact și un imens spațiu al invidiei (din partea Evei) și al indiferenței (din partea lui Joan). Didion a devenit, încă de la prima carte, o celebritate, pe când Babitz (fiică a unui cunoscut dirijor de la Hollywood, botezată de Igor Stravinsky) s-a scufundat iremediabil în sărăcie și boală.

În mod cert, Eve Babitz e personajul favorit și favorizat de autoare. Lili Anolik a publicat cu câțiva ani înainte o primă carte dedicată lui Babitz (Hollywood’s Eve, Simon & Schuster, 2019). Biografia starletei intrate în uitare oferă, totodată, o imagine multicoloră a Los Angelesului, „capitala pop a lumii“, din 1960-1970, ani ce coincid cu perioada micii glorii a lui Eve Babitz. Din materia acelei cărți, Anolik a extras primele capitole ale volumului de față. E captarea parcă în priză directă, minuțioasă și savuroasă, a unei existențe bulversante, dominate de sex, alcool, droguri și, evident, rock and roll: între nenumărații bărbați, pe care i-a sedus sau de care s-a lăsat sedusă, Eve figurează și legendarul Jim Morrison, vocalistul trupei The Doors.

În lumea actorilor, cântăreților și scriitorilor ce aveau să devină rapid celebrități de talie mondială, Eve Babitz trecea drept un fel de groupie ahtiată după sex – și cam atât. Pretindea c-ar fi de meserie artistă grafică. Făcuse coperta câtorva LP-uri ale unor grupuri și cântăreți pop în vogă (Buffalo Springfiled, The Byrds, Linda Ronstadt, Eric Andersen ș.a.), într-un stil suprarealist ce pare azi obositor și kitsch. Ulterior, mai degrabă din spirit de imitație decât dintr-o vocație profundă, a început să scrie. Cu vremea, s-au adunat șapte sau opt cărți de reportaje, amintiri, nuvele și povestiri care pot constitui o sursă de inspirație pentru cei interesați de viața secretă a Los Angelesului.

De altfel, o mare parte din informațiile lui Lili Anolik provin din aceste volume care nu s-au bucurat, la vremea apariției, decât de un interes periferic. Abia după retipărirea lor, începând cu anul 2010, au început să fie luate în seamă, astfel încât Eve Babitz a avut parte în anii târzii de o carieră la care a aspirat cu ardoare cu patru decenii în urmă, pe când se credea rivala lui Joan Didion. Criticii i-au remarcat stilul încărcat de voluptate și ironie – însușiri pe care i le cunoșteau prea bine prietenii din perioada în care obsesia ei era să găsească parteneri de aventuri sexuale. Cu unul dintre ei, o celebritate și el, Ahmet Ertegun, faimosul patron al lui Atlantic Record, un rechin plin de bani, Eve Babitz avea să întrețină, ani de zile, o legătură ce contrazicea esența naturii ei rebele. A răspuns supusă de fiecare dată la chemările acestuia, indiferent de ora din zi și noapte când era solicitată, supunându-se tuturor capriciilor (unii spuneau: perversiunilor) lui amoroase.

Rândurile de față s-au concentrat pe Eve Babitz, deoarece ea este, dincolo de orice dubiu, personajul-fanion al cărții, nu doar pentru că așa a gândit-o autoarea, ci și pentru că e purtătoarea unei energii vitale irezistibile. Aflăm, desigur, aproape totul și despre Joan Didion. În primul rând, despre natura ei retractilă și despre fanta, subțire ca o lamă de cuțit, prin care îngăduia lumii să o privească. Sunt aduse la lumină detalii despre viața de cuplu (Didion era măritată cu John Gregory Dunne, scriitor binecunoscut și el, dar mult mai puțin talentat decât soția lui). Înaintea căsătoriei cu bărbatul alcoolic și violent alături de care a trăit până la moartea lui, Didion a mai avut o singură experiență sexuală, în perioada când a trăit la New York. În ciuda impresiei că alcătuiau un cuplu indestructibil (au făcut avere scriind împreună scenarii pentru Hollywood), conviețuirea lor n-a fost lipsită de drame. Joan Didion era și ea alcoolică, deși își ascundea cu grijă viciul, iar despre Dunne se vorbea că ar fi dus, ca homosexual, o existență dublă. Marea lor tragedie a constituit-0 moartea Quintanei, fiica adoptivă, o alcoolică irecuperabilă.

Simpatiei nedisimulate pentru Babitz, Lili Anolik îi contrapune un fel de admirație à contre coeur față de Didion. Într-o pagină finală, o prezintă ca pe o alchimistă capabilă și chiar dornică să transforme frustrările, dramele și tragediile din propria viață în aurul prozei.

Farmecul neîndoielnic al cărții provine din capacitatea autoarei de a aduna sute și sute de scene care se rotunjesc în istoria expresivă și palpitantă a unei generații și a unui oraș – Los Angeles. Amatorul de picanterii va găsi lucruri inedite despre mulți artiști care-și păstrează și astăzi celebritatea. Astfel, Harrison Ford, înainte de a deveni actorul de uriaș succes, a muncit ani de zile ca dulgher. Între altele, a construit și terasa de lemn a casei ce dădea spre mare a cuplului Didion-Dunne, la care a lucrat câteva luni de zile. În plus, era și furnizorul de droguri al comunității frecventate de personajele deja invocate și de multe altele.

Dar cea mai surprinzătoare – dacă nu șocantă – informație din carte se referă la asasinarea lui Sharon Tate, în vara lui 1969, an considerat de către Lili Anolik momentul în care s-au prăbușit iluziile unei întregi generații. În mod paradoxal, farmecul tinerilor genii în devenire s-a evaporat atunci când au preluat controlul asupra industriei filmului, muzicii și literaturii. Uciderea bestială a tinerei și frumoasei soții a lui Roman Polanski a fost și n-a fost rodul întâmplării. E vorba de răzbunarea marginalilor asupra acelor membri ai grupului care au început să întruchipeze ideea de succes, de strălucire, de bogăție. Manson i-a numit „porci“, cuvânt scris cu sângele lui Sharon Tate pe poarta casei unde aceasta locuia cu Polanski.

Iată cum au stat lucrurile: Manson și banda lui erau bine-cunoscuți în mediile frecventate de artiștii emergenți ai Los Angelesului. Sora Evei, Miranda, spunea despre Manson că era un sociopat, dar că, în același timp, era și un promițător cântăreț și compozitor. „Se găsea adeseori în locurile pe care le frecventam și noi. Locuise în casa lui Dennis Wilson, de la Beach Boys, iar Dennis înregistrase unul din cântecele lui“ (e vorba de „Never Learn Not to Love“, de pe albumul din 1969, 20/20, al faimosului grup californian, care era varianta compoziției „Cease to Exit“ a lui Manson. Pentru a-l ceda grupului Beach Boys, Manson a fost plătit în bani gheață și cu o motocicletă Conversely).

Însă nu Sharon Tate a fost ținta inițială a lui Manson, ci Terry Melcher, un producător muzical care nu vrusese să-i semneze un contract pentru compozițiile lui. Manson nu știa că Melcher și prietena lui, Candice Bergen, se mutaseră din casa din Cielo Drive și noii chiriași erau Tate și Polanski. Miranda mai spune: „Cei din familia Manson erau oameni care semănau întru totul cu noi. Credeam că vor să transforme lumea într-un loc mai bun, dar iată-i bălăcindu-se într-o baltă de sânge nevinovat“.

În 1997, Eve Babitz și-a condus sora și câțiva prieteni acasă de la un restaurant. A urcat la volanul mașinii și a încercat să-și aprindă un trabuc. Chibritul a luat foc și flacăra a cuprins imediat îmbrăcămintea ușoară pe care o purta, transformând-o într-o torță vie. A scăpat ca prin minune, sărind din mașină și trântindu-se în iarba de la marginea drumului, care a luat și ea foc. A scăpat cu viață, deși cu arsuri cumplite. Din acel moment n-a mai ieșit până la moartea ei, în 17 decembrie 2021, decât arareori din casă. A renăscut, ca o adevărată pasăre Phoenix, câteva decenii după ce aproape pierise în flăcări, prin cărțile scrise și prin cele care i-au fost dedicate. Și poate prin faimoasa și provocatoarea fotografie unde joacă în eternitate șah cu Marcel Duchamp.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News