Monarhismul de hârtie
Imaginea finală a Reginei Elena e aceea a unei delicate femei-statuie, plutind parcă indiferentă, cu o răceală marmoreeană, fumând nestăpânit și privind cu ochi miopi la o lume pe care nu o înțelegea și de care nu era în niciun chip atrasă.
Probabil că e o deficiență „spirituală” a mea, dar nu sunt un mare fan al ideii de regalitate. Nu cred că onorurile și avantajele care te transformă în „stăpân” al societății trebuie transmise automat, pe cale biologică. Nu neg, evident, importanța istorică a monarhiilor și rolul lor în constituirea statelor – fie cele din perioada timpurie a feudalismului, fie cele moderne. Sunt conștient că, adeseori, dinastiile asigură stabilitate și predictibilitate în ce privește destinul națiunilor. Dar știu, de asemenea, că privilegiile întinse pe o lungă perioadă de timp conduc la arbitrariu, abuzuri și corupție. Exemplele, în istoria noastră, sunt câtă frunză și iarbă. Dar nici alții nu stau mai bine – de-ar fi să dau doar exemplul recent al Spaniei. Atât fostul rege Juan Carlos, acuzat de o presupusă amantă din Monaco de spălare de bani și corupție, cât și cei din familia sa încă domnitoare țin pagina întâi a publicațiilor din cauza gravelor activități criminale în domeniul financiar.
Pe de altă parte, citesc și azi cu plăcere romane despre și biografii ale unor regi europeni. Am o slăbiciune pentru ultimul Valois, Henric al III-lea, și pentru primul Bourbon, Henric al IV-lea (evident, ambii ai Franței). La englezi, o admir pe Elisabeta I. Dintre ai noștri, cred că mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu Petru Cercel și cu Petru Rareș. Dar cel mai mult mi-aș dori să știu cum a fost în realitate Vlad Țepeș. Spun toate acestea nu pentru a diminua ceva din asprimea paragrafului din debutul articolului. În fond, mă aflu într-o postură dilematică: îmi place regalitatea în cărți și îmi displace în realitate… Nu e însă o situație insuportabilă, pentru că oricum îmi petrec cea mai mare parte a timpului citind. La rigoare, pot chiar accepta că sunt un monarhist de hârtie…
Acestea fiind spuse, am început lectura unei cărți publicate recent la editura Corint (Regina-mamă Elena. Mariajul și despărțirea de Carol al II-lea, realizată de Simona Preda) neștiind exact ce caut și la ce să mă aștept. Puținele informații pe care le aveam despre prințesa cu origini greco-daneze nu erau de natură să mă îndemne la lectură. Îmi rămăseseră vag în minte câteva fraze ale mamei mele, care a prins, ca adolescentă, ultima perioadă a monarhiei în România. Vorbea cu mult respect despre Casa Regală și n-am să uit emoția profundă pe care a trăit-o atunci când, la Timișoara, s-a bucurat să se afle la câțiva pași de Mihai I. Ce e drept, ultimul suveran al României avea o măreție naturală, născută din simplitate și directețe.
Coperta cărții informează că Simona Preda, un tânăr istoric și publicist în plină afirmare, este editoarea cărții. Tot ea a stabilit textul și a făcut traducerile din engleză și franceză. În ciuda modestiei, cred că rolul Simonei Preda e mai important. Volumul are un ritm aparte, o tăietură a frazelor și un ton care s-au născut nu doar din competența autoarei antologiei de texte, ci și din sensibilitatea ei. Nu e, așadar, nicio exagerare să afirmăm că ne aflăm în fața unei cărți de autor. Ea se citește cu ușurință și plăcere –, iar în ce privește datele și faptele, precizia informației e fără cusur. Simona Preda a făcut și un act de recuperare, așezând-o pe Elena în linia dinastică feminină din care face parte în mod logic.
Ceva esențial o particularizează însă pe regina-mamă față de celelalte două prințese care au purtat titlul de suverane ale României. Spre deosebire de Elizabeta (Carmen Sylva) și de Maria, Elena n-a domnit niciodată. La fel ca Ana, de altfel – dar în circumstanțe istorice cu totul diferite. Rangul de regină-mamă, acordat abia la a doua domnie a lui Mihai I, a fost unul aproape onorific, în împrejurări în care monarhia din România a fost redusă la un rol mai degrabă decorativ. Regimul de mână forte ale lui Antonescu și, apoi, gheara comunistă nu i-au lăsat regelui un câmp de manevră prea mare. Și cu atât mai puțin nefericitei sale mame. Cartea acoperă o perioadă de ceva mai mult de un deceniu din viața personajului. Povestea începe în perioada premergătoare mariajului cu prințul moștenitor (viitorul rege Carol al II-lea) și se încheie odată cu plecarea forțată din țară, în noiembrie 1932, a femeii abandonate, umilite, înjosite de comportamentul unui bărbat căruia epitetul „descreierat” i se potrivește perfect.
Cartea Simonei Preda este, simultan, un roman de familie, un roman sentimental și un roman istoric. În ciuda titlurilor, a blazoanelor poleite, a apartenenței la ilustre încrengături aristocratice europene, impresia pe care o ai, citindu-le amintirile, interviurile, notațiile de jurnal ori corespondența, e că ne aflăm în fața unor simpli (chiar dacă înstăriți) burghezi. Aerul de operetă triumfă adeseori asupra celui de presupusă marțialitate nobiliară. Intrigile, dramele, conflictele, aranjamentele și deznodământurile nu diferă prea mult de subiectele prozelor-foileton care încântaseră clasa de mijloc de la sfârșitul veacului anterior. Deși trăiau într-un secol al marilor răsturnări tehnice, științifice și de morală, personajele cărții lâncezesc într-un decalaj istoric pe care-l subliniază cu asupra de măsură întregul lor comportament.
Astfel, în plină epocă a automobilului, ei preferă plimbările cu calul (sau, eventual, cu trenul), își dedică o mare parte a timpului construirii și decorării caselor, sunt preocupați de mode, de intrigi amoroase, de aranjamente financiare și de tranzacții incompatibile cu statutul de „unși ai Domnului”. Plâng și se bucură ca orice om obișnuit, au migrene și dorințe neîmplinite, beau ceaiuri în cercuri intime, cântă, dansează, bârfesc și înjură. Demitologizarea, desacralizarea, chiar demistificarea sunt parte din farmecul unui spectacol născut din documente scrise și fotografii. Ce se pierde la capitolul imaginii obiective, se câștigă la cel, vibrant, al istoriei mici, al mentalităților și moravurilor.
Regina-mamă Elena este istoria unei tinere prințese din Grecia care se mărită cu moștenitorul tronului României. N-a fost, totuși, un mariaj dictat exclusiv de considerente politice. E destul de limpede că în prima perioadă a căsniciei, Elena și Carol s-au iubit. Fructul căsătoriei lor, Mihai, devine însă ulterior nu un element de sudură al familiei, ci semnalul treptatei, ireversibilei destrămări a acesteia. Lungile absențe din țară ale Elenei, care stă cu lunile la familie ei din Grecia sau în alte țări unde aceasta se exilase, n-au contribuit la cimentarea relației cu un tânăr prinț ale cărui excesive necesități sexuale erau deja legendare. Într-o corespondență cu regina Maria, sora acesteia afirmă că Elena ar fi fost frigidă – ceea ce nu făcea din ea tocmai perechea visată de un bărbat priapic.
Sursa relativei răceli (în ultimii ani ai căsniciei cu Carol) dintre regina Maria și nora ei l-a constituit felul în care Elena a înțeles să-și crească fiul. Însemnările reginei sunt suficient de sugestive în acest sens. E dincolo de orice dubiu că Maria o aprecia pe nora ei și că a făcut mari eforturi pentru a-i anula sentimentul că nu e dorită în țara unde ar fi urmat să domnească. I-a stat alături în momentele grele, i-a dăruit bijuterii prețioase, i-a făcut cadou până și unul dintre caii ei favoriți. Cu toate acestea, n-a ezitat să-i scrie o scrisoare de o asprime nemaiîntâlnită, atunci când Elena s-a încăpățânat să-și țină copilul departe de curtea dominată de regină și de membrii regenței. Ce-i drept, scrisoarea n-a fost expediată niciodată. Ea constituie însă un document de primă însemnătate pentru înțelegerea complicatelor ițe care-i țineau laolaltă și-i despărțeau totodată pe protagoniștii acestui spectacol aflat adeseori la limita kitsch-ului de iarmaroc.
Dacă Elena îi avea de partea ei pe liberali și, mai ales, pe nenumăratele ei rude din Grecia, care alcătuiau o veritabilă, constantă gardă pretoriană, dacă Regina Maria era mânată de viziuni politice la scară mare, Carol o avea pe Elena Lupescu, „Duduca”. Simona Preda a selectat câteva documente care probează influența colosală a acesteia asupra regalului ei amant. Alungarea din țară a Elenei s-a produs după un plan gândit în cele mai mici amănunte de femeia care-l acaparase total pe Carol. Faptul că „Duduca” își îngăduia s-o numească pe soția acestuia, în scrisorile către el, nu pe numele sau rangul ei, ci, la modul peiorativ, „of Greece” („aia din Grecia”) sau, minimalist și minimalizator, „of” („aia”), dă întreaga măsură a relațiilor de la curtea regală a României.
O simplă consemnare, precum cea de față, nu poate cuprinde toate aspectele puse în lumină de o carte atât de bine gândită și pusă în pagină. Se pot identifica cu ușurință cel puțin nivelurile de lectură deja semnalate (roman de familie, roman sentimental, roman istoric). Dar se pot citi și rânduri de-o extraordinară forță expresivă, precum cele în care micul Rege Mihai își reîntâlnește tatăl întors din exil. Sau nenumăratele fragmente din care se constituie portretul unei femei cu o existență dramatică. Sitta, cum era alintată viitoarea regină-mamă, a fost, pe rând, o tânără femeie atrăgătoare, o amazoană, un personaj frivol, cu plăcerea de a se îmbrăca după ultima modă pariziană, o femeie dezamăgită, înșelată, iubitoare de „ordine, curățenie și bune maniere” (e caracterizarea soacrei sale), o însingurată, o mamă excesiv de protectoare. Imaginea finală e aceea a unei delicate femei-statuie, plutind parcă indiferentă, cu o răceală marmoreeană, fumând nestăpânit și privind cu ochi miopi la o lume pe care nu o înțelegea și de care nu era în niciun chip atrasă.
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News