Convorbirea telefonică Stalin-Pasternak, readusă în atenţia publică de Ismail Kadare

Foto: World Literature Today

Încercând să reconstituie, într-un amețitor joc al oglinzilor, o convorbire încețoșată de trecerea anilor și de rolul și miza fiecăruia dintre martorii direcți sau indirecți, cea mai recentă carte a lui Ismail Kadare, Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak (Humanitas Fiction, 2022), devine o meditație asupra responsabilității și adevărului, asupra fragilității și curajului, scrisă de un maestru al nuanțelor și dilemelor etice. Redăm, în premieră, un fragment din acest nou volum al lui Kadare.

“Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak”, traducere din albaneză de Marius Dobrescu, Colecţia Raftul Denisei, Humanitas Fiction, 2022

În seara de 23 iunie 1934, în atmosfera sumbră a Moscovei aflate sub teroare, Boris Pasternak primește un telefon în apartamenul său de pe strada Volhonka. Crede, mai întâi, că este o farsă cam nesărată a unui confrate. Dar se înșală. La celălalt capăt al firului se află Kremlinul. Stalin cel temut ar dori să discute despre Osip Mandelștam. De răspunsul lui Pasternak pare să depindă soarta poetului aruncat în închisoare după ce a îndrăznit să-l ia în râs, în versurile sale, pe tiran. Patru ani mai târziu, Mandelștam murea într-un lagăr de tranzit din Gulag. Această conversație a început să-l obsedeze pe Ismail Kadare încă din anii tinereții, când era student la Moscova și a auzit pentru prima dată vorbindu-se despre ea.

Rezonând, prin prisma experienței personale de scriitor din lagărul comunist, cu marile figuri ale literaturii ruse ce defilează în această carte sub privirea amenințătoare a statului totalitar, Kadare disecă fiecare aspect, fiecare indiciu, fiecare semnal referitor la misterioasa convorbire telefonică Stalin-Pasternak din vara lui 1934, ca un anchetator care nu va găsi niciodată cheia enigmei. Denunțuri, intrigi, incertitudini, mărturii, ipoteze, zvonuri despre poezii care nu au fost niciodată așternute pe hârtie și tot atâtea semne de întrebare alcătuiesc aici un labirint de versiuni complementare sau chiar contradictorii, prin care scriitorul desenează în clar-obscur complicata relație artist-tiran.

„Kadare construiește din mărturiile privind acea convorbire telefonică mitică din 1934 dintre dictator și cel ce avea să scrie Doctor Jivago o carte captivantă. O reușită”, scrie Le Monde.

Iar En attendant Nadeau spune despre acest volum al lui Kadare că “întreprinde o adevărată anchetă lingvistică și psihologică, analizând minuțios fiecare dintre cele treisprezece versiuni consemnate ale discuției Stalin-Pasternak. O carte complexă și fascinantă.“

Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastra, în Albania, în 1936. A absolvit filologia la Tirana și și-a continuat studiile la Institutul de Literatură “Maxim Gorki” din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, Inspirații juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte (Humanitas Fiction, 2020), care-i aduce notorietatea internațională. În anii următori publică romane și numeroase volume de povestiri, dobândind o reputație greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978; Humanitas Fiction, 2015), Firida rușinii (1978; Humanitas Fiction, 2016), Palatul viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârșitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primește azil politic în Franța și până în 2001 locuiește la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile înghețate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpușa (2015; Humanitas Fiction, 2018). Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conține cinci dintre nuvelele sale istorice, iar Călărețul cu șoim (Humanitas Fiction, 2020) – patru nuvele investigând absurdul totalitar. Kadare este și autorul unor eseuri și scrieri memorialistice, cum ar fi Dimineți la Café Rostand (2014; Humanitas Fiction, 2021) și Înfruntare la nivel înalt: Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak (2018; Humanitas Fiction, 2022). A fost recompensat cu numeroase premii și distincții literare, printre care primul Man Booker International Prize (2005) și Jerusalem Prize (2015). În 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de țări.

Fragment

„Staţia se află pe trotuarul din dreapta. Troleibuzul numărul trei. Mergi mai departe până la Piaţa Puşkin. Acolo se află monumentul pe care, cu siguranţă, îl ştii. Exegi monumentum etc. Apoi îl depăşeşti prin dreapta, traversezi strada Gorki şi, câţiva paşi mai încolo, începe bulevardul Tverskoi, care o taie.

Mai departe este simplu. În mai puţin de un minut pe jos, pe trotuarul din dreapta, îţi iese înainte poarta Institutului Gorki. Îţi iese singură, pricepi? Chiar dacă nu vrei, tot îţi iese… Cum să nu vreau? De ani de zile visez să vin aici. De ce să nu vreau? De ce? Ori de câte ori credem că vrem ceva, în realitate nu vrem.

O, nu. Am încercat de atâtea ori să ajung aci. Troleibuzele nechezau ca nişte cai sălbatici. Strada era numai gropi. Până ce am zărit, în fine, celebrul monument. Mergeam, cum mi s a spus, prin dreapta lui…

Ce monument, băiete? Vorbeşti aiurea. Nu există un asemenea monument aici… Cum nu? Monumentul lui Puşkin. M-am plimbat de atâtea ori prin preajma lui. Ai avut vedenii, nu e nici un monument aici. Ha, ha, ha, dar îl ştie toată lumea: exegi monumentum… chiar tu ai spus o. Am ridicat un monument… Hai, continuă, flăcău. Mi-am ridicat un monument cum mâna omului nu poate. Da, un monument «nerukotvornîi». Ai căzut singur în capcană. Un monument făurit nu cu mâna, ci cu sufletul, spune poetul. Adică un monument pe care nu l vede nimeni altcineva decât proştii. Aşa, ca voi, studenţii de la Institutul Gorki.

Noi nu eram aşa. Voi eraţi mai rău. Fiecare dintre voi visa să doboare statuia celuilalt, pentru a şi o ridica pe a lui. La mitingul contra lui Pasternak? Nu, nu e deloc aşa. Era altfel. Ai fost la mitingul acela? Ai scandat împotriva lui? În nici un caz. Şi ce făceai când ceilalţi scandau? Mă uitam la fata care plângea. Credeam că e nepoata lui.

Şi vii după atâţia ani, ca s-o vezi din nou? Ai impresia că mitingul continuă? Poate. În realitate, s ar putea să continue. După scandări, mai exact după anunţul de pe poartă, poţi găsi uşor locul de adunare. La Moscova sau la Tirana sunt aceleaşi urlete interminabile.

Coşmarul de mai sus s-a repetat ani la rând, în cele mai incredibile forme. Scrâşnetul troleibuzelor printre pietrele şi gropile de pe stradă. Monumentul ameninţat. Şi lacrimile, şi Moscova cea duioasă.

Eram atât de convins că voi scrie despre ea, încât aveam momente când mi se părea că o şi făcusem, ba chiar că grămada de litere cu care aveam să scriu cuvintele era pusă într un colţ, în aşteptare.

Repetarea tot mai frecventă a călătoriilor imaginare era cel mai sigur semn că momentul era aproape. Confuzia şi absenţa logicii din ele se amplificau. Troleibuzul numărul trei nu putea fi convins să plece. Erau obligaţi să-l bată cu biciul. Cum aşa? mă întrebam. Plecasem de câţiva ani din Moscova şi era normal ca unele lucruri să se schimbe, totuşi, să se ajungă să bată troleibuzul cu biciul n aş fi crezut că se poate vreodată.

La Tirana continua campania pentru cunoaşterea vieţii. Scriitorii, aproape fără excepţie, acceptaseră că aveau lipsuri, mai ales în ceea ce priveşte cunoaşterea muncitorilor din uzine, ca să nu mai vorbim şi despre cooperativele agricole. Fără să spun cuiva, am început între timp romanul despre Moscova, deşi nu eram convins că-l voi termina. Ziua mi se părea că-i complet inabordabil, la fel ca şi Moscova, devenită un oraş iluzoriu. Odată cu ruperea relaţiilor diplomatice, dispăruse orice speranţă de a mai putea călători acolo. Însă noaptea, mai ales după miezul nopţii, lucrurile se schimbau. Adormeam cu speranţa că mi se va ivi în somn. Dar lucrul acesta se întâmpla din ce în ce mai rar. Şi, ca şi când asta n ar fi fost îndeajuns, haosul din jurul ei continua să se amplifice, aşa încât nu-mi era clar dacă nebunia aceea îmi era utilă sau nu în ceea ce aveam de gând să fac.

Era al doilea lucru straniu care se petrecea. Invers decât în cazul cunoaşterii uzinelor şi cooperativelor agricole, Moscova din romanul meu avea nevoie de cu totul altceva, de necunoaştere.

Într-unul dintre vise, după ce depăşeam aproape târâş Piaţa Puşkin, îi găseam pe majoritatea studenţilor la miting. Aproape că ştiam, şi totuşi nu pot spune că nu am fost surprins când am zărit pe pancarte numele meu. Şi imediat după asta am început să l aud din ce în ce mai clar scandat de studenţi.

Printre ei erau şi câţiva dintre colegii de curs. Petros Anteos nu ştia cum să-mi mai evite privirea, iar letonul Stullpans, prietenul meu cel mai bun, îşi pusese mâinile în cap.

Ţi-a telefonat şeful cel mare acolo la Tirana, mi-a strigat un bielorus supărat. Ăla, Stalin al vostru, căruia i-am uitat numele.

L-am aprobat din cap, dar el tot nu s-a potolit.

Câte versiuni există despre telefonul de la el?

În realitate nu-mi aminteam, deşi aş fi vrut să-i spun că erau trei sau patru, nu mai multe, dar n-am reuşit pentru că m-am trezit.

Telefonul de la Enver Hoxha fusese real, cu ceva vreme înainte. Era pe la prânz, mă aflam ca de obicei la Uniunea Scriitorilor, când redactorul-şef adjunct al revistei Drita, întinzându-mi receptorul, mi-a spus că mă caută cineva.

Sunt Haxhi Kroi, am auzit. Tovarăşul Enver vrea să vă vorbească.

N-am putut să rostesc nimic, doar un „mulţumesc“! M-a felicitat pentru un poem care abia fusese publicat în revistă. Am spus din nou „mulţumesc“. El mi-a zis că-i plăcuse mult şi, în vreme ce le făceam semn celorlalţi să facă linişte, fără a putea să spun altceva, am îngăimat încă un „mulţumesc“.

Ce-i cu atâtea mulţumiri una după alta? a observat unul dintre redactori. De când te-ai făcut aşa de respectuos?

N-aveam cum să-i previn, aşa că le-am făcut încă un semn cu mâna, care cu greu putea să exprime ceva.

Era chiar Enver Hoxha. Acestea au fost singurele cuvinte pe care am fost în stare să le spun atunci când am pus receptorul jos.

Adevărat? Cum? Chiar el?

Da, am răspuns.

Dar cum? Ce ţi-a zis? Şi tu… Tu, de ce n-ai spus nimic?

Le am răspuns: nu ştiu. Cum s-ar părea, am fost buimac.

Le-am povestit despre felicitările lui, iar lor le a părut din nou rău că nu am vorbit şi eu mai mult, cu excepţia unuia care mi-a dat dreptate, adeverind că în asemenea momente amuţeşti…

Idiotule, i-am spus în sinea mea bielorusului din vis.

În zilele campaniei împotriva lui Pasternak, discuţia lui telefonică cu Stalin, în legătură cu arestarea lui Mandelştam, era pomenită ca unul dintre evenimentele decisive care contribuiseră la umilirea poetului. Mai ales partea aceea a discuţiei în care Stalin l-a întrebat ce crede despre Mandelştam. Se cunoşteau cinci sau şase versiuni ale discuţiei, dar se zvonea că ar fi mai multe, una mai sumbră decât alta.

Idiotule, l-am apostrofat din nou pe bielorus, dar mai mult pe mine, că visam aşa ceva.

Dar asta nu m-a împiedicat ca o bucată de vreme să mă chinui să răspund la întrebarea dacă mai există sau nu vreo altă versiune.

Tovarăşul Enver vrea să vă vorbească… Ce credeţi despre Mandelştam… Adică despre Lasgush Poradeci , sau Pashko , sau Marko , care… puşcărie… care abia ieşiţi din puşcărie… s-ar fi putut întoarce din nou acolo… Sau, şi mai simplu, despre Agolli, Qiriazi, Arapi … care… puşcărie… care nu fuseseră încă în puşcărie. Pe scurt, ce gândeşti despre tine.

Despre ultima variantă, adică despre mine, mi-ar fi fost mai uşor. Eu, ca toţi ceilalţi, vreau să scriu despre viaţă… Exceptând problema acelei nuvele nepublicate, ajunsă până la tovarăşa N., despre viaţa studenţească de la Moscova. Deşi întâmplările se petreceau departe, pe ţărmul Mării Baltice, la Dubulti, într-o casă de odihnă a scriitorilor.

Ce credeţi despre Pasternak?

Întrebarea părea surprinzătoare, deşi nici vorbă să fi fost aşa. În realitate, era singura pe care n-aş fi vrut-o.

Pasternak? N-am avut nici o tangenţă cu el. L-am văzut, într-o zi, de departe, la Peredelkino. Chiar dacă îl pomeneam în cuprinsul nuvelei, asta avea de a face cu campania pe fondul căreia se desfăşurau evenimentele. La Institutul Gorki era o rudă de a lui. O studentă din anul doi, care avea mereu ochii plini de lacrimi. Din motivele bănuite.

Era gata să mă pierd în amănunte inutile, doar – doar n-o mai veni şi cealaltă întrebare, care-mi părea şi mai sinistră decât prima, legată de Premiul Nobel.

E normal să crezi că majoritatea studenţilor, în vreme ce scandau în cor împotriva lui, nu se gândeau decât la premiu. Dar nu era vorba despre ei, ci chiar despre mine. Puteam să spun că nu-mi trecuse prin minte? Fireşte că nu. Mă gândisem adesea la el, mai ales mai târziu, mult mai târziu, când se şoptea că aş fi putut fi chiar eu… pe lista aceea.

Aha, iată de ce gălăgia din jurul lui Pasternak fusese descrisă atât de ciudat, de neobişnuit. De parcă n-ar fi fost vorba doar de el, ci şi de altcineva. Poate şi de tine. Drept pentru care nervozitatea era atât de aprigă şi, în acelaşi timp, delirantă. Tu, singur, faţă în faţă cu ţara ta, care te suduie şi te batjocoreşte în faţă, cu un amestec de ură şi iubire. Trimite înapoi premiul acela blestemat, urlau studenţii, gravidele, minerii de la Tepelena. În vreme ce tu, un şmecher cu două feţe, să-l iau sau să nu-l iau, într-o indecizie hamletiană. Şi bătrânul condeier Sterio Spasse, care, asemenea lui Kornei Ciukovski, care l-a vizitat pe Pasternak în sat, venea la tine, îmi eşti ca un fiu, azi sunt, mâine nu, de dragul amintirilor moscovite… trimite otrava aia înapoi, până nu-i prea târziu!”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News