Arginţii doamnei Argento


În lumea corectitudinii politice, dreptul la apărare a fost anulat. Odată ce grupurile de presiune te-au acuzat (site-urile #MeToo şi „Shitty Media Men” sunt anonime, nefiind asumate de un proprietar sau iniţiator anume), îţi pierzi orice drept de a-ţi dovedi nevinovăţia. Marea problemă e decredibilizarea unui demers perfect legitim într-o societate în care imoralitatea, lăcomia, faima şi banul merg mână în mână.

 

Mişcări cu titluri pionieresc-solidare, precum #MeToo, sau  vulgar-războinice, gen „Shitty Media Men”, sunt mărci ale vremurilor noastre.

Grupurile feministe dau astfel o replică viguroasă agresiunilor de natură sexuală. Reale, exagerate sau imaginare (nu vom şti cu precizie niciodată, deoarece graniţa se dovedeşte adeseori fluidă), ele vizează de preferinţă abuzuri petrecute în lumea filmului, a presei ori în mediul academic. Am întâlnit prea puţine exemple din sfera business-ului, a IT-ului ori a politicii. Situaţiile ieşite la lumină până acum sugerează o anumită legătură cu vizibilitatea/celebritatea celor implicaţi.

Ca să înlătur orice neclaritate: nici nu-mi trece prin cap să neg existenţa abuzurilor sexuale. Ele s-au petrecut întotdeauna, se petrec şi se vor petrece şi în viitor. Ca să nu mai vorbesc de faptul că încă există societăţi care au la bază tocmai umilirea sistematică a femeii. Sunt sigur că personaje odioase de teapa lui Harvey Weinstein îşi binemerită soarta. Şi nu numai el. Trăim într-o civilizaţie în care orice ştăbuleţ consideră că e de la sine-nţeles să-şi ciupească de fund subalternele şi să-şi transforme secretara în amantă.

Există însă un aspect care merită analizat. El se leagă în mintea mea de o mică discuţie la un examen de abilitare la facultatea unde sunt angajat. Sper că imaginea va deveni limpede la sfârşitul articolului. Şi anume, uimitoarea asemănare, în unele cazuri, dintre victime şi călăi. Una dintre temele atinse de candidat a fost aceea a „literaturii puşcăriilor”. Rolul lor în descrierea monstruozităţii sistemului comunist e indubitabil. Mi-am permis să particip la discuţie cu următoarea întrebare: unde plasăm, în acest context tragic, încercările de exonerare (sau de nuanţare) a vinei călăilor? Am dat exemplul lui Constantin Noica şi-al inexplicabilului său Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Ce facem, apoi, cu mărturiile unui Alexandru Paleologu, pentru care experienţa carcerală pare a se fi situat la antipodul celei evocate de majoritatea autorilor de cărţi despre gulagul românesc? Sigur că în cazul lui Alexandru Paleologu ispita sfidării, impresionanta curtoazie a omului şi frivolitatea plină de farmec explică o astfel de poziţie. În fond, fiecare individ percepe experienţele-limită în mod diferit. De ce n-ar fi fost şi puşcăria un „spaţiu al libertăţii interioare”, sintagmă pe care am întâlnit-o la mai mulţi autori?!

Am mai evocat şi un alt aspect. Şi anume, cel în care memorialistica de închisoare îi oferă autorului prilejul unor inadmisibile reglări de conturi cu victime care nu se mai pot apăra. Mă refeream la felul în care, în recent reeditatul volum Nopţi albe şi zile negre. Memorii din închisorile şi lagărele comuniste (Fundaţia Academia Civică, 2017) N. Carandino îl evocă pe Gheorghe I. Brătianu, istoricul şi politicianul liberal, fiu al lui Ionel Brătianu, mort în condiţii dezumanizante la Sighet. Scriind despre carte, Tudorel Urian explică rândurile infamante „printr-o rivalitate de partid, printr-o mare antipatie personală sau, poate, printr-o simplă confuzie de persoană.” A treia supoziţie e, în opinia mea, exclusă. Rămân celelalte două. Întrebarea este: cât de mult poţi „înmuia peniţa în vitriol”, cum spune criticul de la „Viaţa Românească”? În ce măsură astfel de „mărturii” sunt altceva decât naraţiuni ale unei tragedii, devenind parte a unui scenariu resentimentar sau al unuia încărcat de ură şi dorinţă de răzbunare?

Rândurile sunt teribile, dar ele trebuie citate tocmai pentru spărtura pe care o fac în judecata conform căreia victimele sunt victime, iar călăii călăi. Uneori, iată, victimele împrumută ceva din cruzimea imparabilă a schingiuitorilor: „Nu văzusem până atunci şi nici până astăzi n-am mai avut ocazia să văd o fiinţă omenească ajunsă la un asemenea hal de prăbuşire şi degradare. Când era adus înapoi în celulă – şi mi-am dat seama că era vecin cu mine – gardienii îl supuneau la tot felul de umilinţe. «Ia stai pe vine, mă, şi cântă cocoşeşte, hai să te aud!» sau «Dar pisica, dar câinele, ia spune mă, cum scheaună, cum latră?»  Nenorocitul îndeplinea toate aceste ordine cu o îngrozitoare supunere. Nu mai era om. Era o fantomă. L-am privit şi l-am auzit săptămâni de-a rândul. Sfârşisem prin a-l identifica. Era George Brătianu, profesorul, şeful de partid, fiu şi nepot de statuie.”

Şi cu asta revin la chestiunea denunţurilor din seria #MeToo. N-am nici calificarea juridică şi nici informaţiile pentru a emite opinii ferme şi a da verdicte. Cine n-a trăit situaţiile ca atare nu se poate pronunţa. Ca s-o parafrazez pe cântăreaţa Melanie Safka: „N-am harasat pe nimeni, şi nici n-am fost harasat!” (La Melanie, cuvintele erau „I don’t eat animals and they don’t eat me”.) Sunt însă convins că în unele cazuri, mai ales la Hollywood, situaţia e mai complicată decât o sugerează poziţiile publice ale celor împricinaţi. Şi asta pentru că nu e vorba doar de abuzuri sexuale. Mizele financiare sunt şi ele enorme. Vorbim de bărbaţi şi femei care jonglează cu zecile, ba chiar cu sutele de milioane de dolari. Or, trebuie să fii de-o supremă naivitate (sau ticăloşie) să-ţi imaginezi că tu, o fată oarecare, venită din cine ştie ce cătun din Midwest, devii celebră şi bogată peste noapte fără să plăteşti, într-un fel sau altul, pentru asta. Averile obscene sunt adeseori rezultatul unor împrejurări şi existenţe obscene. Cu alte cuvinte, cine mănâncă din troaca porcilor sfârşeşte prin a fi mâncat de porci…

Demn de atenţie e şi un episod din zona presei culturale. Toată lumea a auzit de „The New York Review of Boos”. Bilunarul new-yorkez e, dincolo de orice dubiu, publicaţia care poate crea sau nărui instantaneu reputaţii literare şi academice. Condusă decenii în şir de un intelectual rafinat, Robert Silvers, revista i-a fost încredinţată în mai 2017, după moartea acestuia, lui Ian Buruma. Neavând o experienţă editorială consistentă, acesta a imprimat o politică radical feministă, cu un interes marcat pentru cultura şi istoria Orientului îndepărtat, şi un dezinteres clar pentru literatură. Mă număr printre abonaţii revistei pe care viziunea lui Ian Buruma i-a plictisit de moarte.

Iată însă că, zilele acestea, la doar un an şi câteva luni de la surprinzătoarea lui numire, Buruma abandonează (ori i se retrage, încă nu e clar) conducerea redacţională. Împrejurările sunt legate de subiectul abordat mai sus. Buruma a decis să publice articolul-apologie al unui celebru om de radio, canadianul-iranian Jian Ghomeshi. În 2014, acesta îşi pierduse slujba în urma unor acuzaţii de hărţuire şi comportament violent faţă de angajate ale Canadian Broadcast Company. Una din învinuirile care i s-au adus („verbal abuse during sex” / „limbaj abuziv în timpul actului sexual”) mi se pare, ca filolog, antologică. Evident, altele sună mai puţin comic. A urmat un proces răsunător, la încheierea căruia Ghomeshi a fost achitat. El şi-a descris experienţa care i-a ruinat cariera într-un articol mai degrabă încărcat de căinţă decât arogant. Sub titlul „Reflections from a Hashtag”, textul a fost publicat (deocamdată doar în ediţia electronică) de către Ian Buruma, ceea ce a iscat protestele unei părţi a redacţiei şi a dus la „mazilirea” lui. Dincolo de vinovăţia sau nevinovăţia lui Ghomeshi (personal, îmi vine greu să cred că insul era un înger), întâmplarea e şocantă. Ea conţine un mesaj limpede: în lumea corectitudinii politice, dreptul la apărare a fost anulat. Odată ce grupurile de presiune te-au acuzat (site-urile #MeToo şi „Shitty Media Men” sunt anonime, nefiind asumate de un proprietar sau iniţiator anume), îţi pierzi orice drept de a-ţi dovedi nevinovăţia.

Marea problemă e, prin urmare, decredibilizarea unui demers perfect legitim într-o societate în care imoralitatea, lăcomia, faima şi banul merg mână în mână. În lipsa unei discuţii deschise, bazate pe probe şi martori, va persista bănuiala că în multe cazuri e vorba de răzbunare ori şantaj. E chiar de neimaginat ca o vedetă care nu mai „prinde” roluri principale

(şi nici nu-i mai intră în cont zeci de milioane pentru un rol) invocă situaţii din trecut care, în realitate, s-au desfăşurat diferit faţă de modul apocaliptic în care sunt prezentate azi? Zecile (sau sutele) de imagini de pe Internet nu te ajută prea mult. E imposibil de stabilit dacă, să zicem, Harvey Weinstein sau Quentin Tarantino au abuzat-o pe Uma Thurman, sau aceasta pe ei. Semnificaţia lubrică a gesturilor frumoasei blonde depăşeşte cu mult formularea privind „abuzurile verbale din timpul actului sexual”. Acelea s-au întâmplat, se presupune, în privat, în timpul unor acte sexuale consensuale, pe când încolăceala obscenă a Umei în jurul trupurilor lui Tarantino şi Weinstein s-a petrecut în public.

Semnalul grav transmis de cazul Ian Buruma e că efectele justiţiei sunt complet anulate de pasiunile şi frustrările personale, subsumate ideologiei de grup. Cele care pierd sunt victimele ignorate de jurnalişti, femeile obişnuite, nu starletele blindate cu şiretenia şi aroganţa avocaţilor. Prin rescrierea contextelor, vedetele de la Hollywood le-au mai victimizat o dată pe femeile anonime, aflate la cheremul unor brute.

Rezidentele din Beverly Hills încep să piardă procesele intentate de presupuşii agresori. Iar unele, precum Asia Argento, importantă activistă #MeToo, au ajuns din acuzatoare, acuzate. Aflată în epicentrul unui dublu scandal (relaţii sexuale cu un minor şi sinuciderea în condiţii neelucidate a partenerului ei, bucătarul de lux Anthony Bourdain), Asia Argento a pus sub semnul întrebării un demers justiţiar aflat în plin avânt. Cu astfel de militante, nu e de mirare că tot mai multe „veterane” #MeToo au început să dea bir cu fugiţii. Nu spre paguba doamnei Argento, care va continua să stoarcă nestingherită arginţi, ci a adevăratelor victime.

 

Articol publicat şi în România Literară.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.