Păltinișul din Armenească 34

Romancieri, poeți, dramaturgi, critici, editori glăsuiesc de mai multă vreme despre criza lecturii. M-am înscris adeseori și eu la cuvânt, exasperat că până și studenții la Litere sunt complet dezinteresați de cărțile recomandate și – mi se părea mie – de orice fel de cărți. Narcotizat că îmi permiteam să mă scald între sutele și miile de volume care alcătuiau universul meu, le pretindeam și celor pe care îi întâlneam la cursuri să fie exact ca mine: obsedați de lectură, fanatizați de fericirea de a sta îngropat, trei sferturi din zi, în marea de celuloză (și, în ultimii douăzeci de ani, de pixeli).

Am întrevăzut încă de la nouăsprezece-douăzeci de ani șansa enormă pe care ți-o dă o Facultate de Filologie (nu aveam pe atunci absolut nicio veleitate de a scrie): să-ți faci o meserie în care primordială e lectura. Eroare impardonabilă. Nici atunci preocuparea de căpătâi a majorității colegilor și colegelor mele nu era cititul. Cei mai mulți voiau doar să învețe o limbă străină ori să-și asigure un loc de muncă acceptabil. Iar astăzi se vine la Facultatea de Litere doar pentru a primi o diplomă sau, în destule cazuri, pentru că n-au fost acceptați la alte facultăți.

Recapitulez aceste amare adevăruri cu bucuria de a fi contrazis de lectura recentă a unei cărți captivante, Povestea Casei Paleologu. Ea aparține unuia dintre cei mai vii intelectuali umaniști pe care îi avem (dintre congenerii săi am să-i citez mereu pe Adrian Papahagi și Rareș Moldovan, iar dintre cei cu doar câțiva ani mai mari, pe Teodor Baconschi). E vorba, desigur, de Theodor Paleologu.

Spiriduș neastâmpărat și trouble-fete cu sistem, fiul marelui eseist Alexandru Paleologu a făcut tot ce i-a stat în puteri să atragă atenția mai ales asupra laturii ludic-sarcastic-histrionice a personalității sale. Ea există, fără îndoială. Din acest punct de vedere, Toader (cum îi spun apropiații) e un desăvârșit continuator al părintelui său. Evoluția pe scena publică (inclusiv în postura de candidat la președinție, în care l-am votat cu entuziasm, conștient și eu, și, cu siguranță, și el, că e doar o șarjă de cavalerie cu o sabie de lemn asupra unei cetăți apărate de tunuri și mitraliere) i-a adus multe simpatii, dar niciunul din partide nu a fost dispus să-l urmeze în programul său umanist și rațional de conducere a țării. Cu toate acestea, peste o jumătate de milion de români i-au acordat încrederea. Or, cifra aceasta ar trebui să ne consoleze, dacă nu chiar să ne lecuiască de pesimism: 515 000 de oameni care gândesc cu capul lor nu e foarte puțin, în aceste vremuri ale masificării oarbe și ale manipulărilor de-o grotescă grosolănie.

Cartea lui Theodor Paleologu (apărută la Editura Fundației Casa Paleologu) este, simultan, un Bildungsroman, și istoria unei aventuri intelectuale ce se întinde pe perioada a două sau trei generații. Toader e conștient de apartenența ilustră și nu obosește să ne aducă aminte de ea. Ceea ce implică nu doar orgoliu, ci și o datorie morală covârșitoare. Mi-l aduc aminte cum, la începutul anilor ’80, când nu avea nici zece ani, îl vedeam la Casa Scriitorilor de pe Calea Victoriei angrenat în discuții înfocate cu Solomon Marcus, sau cum, după o partidă de șah în care-l învinsese pe Virgil Mazilescu, a răspuns celor care-l felicitau: „N-a fost greu, e un simplu poet!“ Această replică se leagă în mintea mea de una asemănătoare a lui Constantin Noica, din aceeași epocă. Marele filosof era dezamăgit de fiecare dată când unii din ucenicii lui mărturiseau că vor să devină critici literari.

Cu un soi de amărăciune jucată, le replica: „Doar atât? Doar critic literar?“ Povestea Casei Paleologu e o încântătoare incursiune în universul familial și intelectual a ceea ce se profilează a fi o dinastie culturală.

Fiind scrisă din perspectiva persoanei întâi, evident că eroul cărții este Theodor Paleologu însuși. Anii de formare, profesiile exercitate și misiunile diplomatice și politice îndeplinite sunt prilejuri de a evoca o vastă panoramă în care cultura, stilul de viață, aspirația de a trăi întru frumos și o certă vocație de constructor și ghid cultural se întâlnesc într-un discurs paideic plin de savoare. Parcurgându-i paginile, nu m-am putut opri să nu fac o trimitere la Jurnalul de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu. Diferența majoră e că Theodor Paleologu e propriul său cronicar și făuritor al mitului. Pentru că, dincolo de orice dubiu, există o ispită a punerii în lumină a faptelor memorabile, a aranjării lor în așa fel încât să avem cu ușurință acces la un great design presimțit dincolo de rândurile înșirate în pagină.

Însușirile persoanei – dezinvoltura, faconda, plăcerea copilărească de a-și etala meritele, firescul asumării unor situații inconfortabile sunt temperate de o curtenie instinctivă și o indiscutabilă bună-creștere – se pot recunoaște în fiecare frază. Theodor Paleologu nu se sfiește să expună, ca într-o vitrină plasată într-un loc public aglomerat, lucrurile legate de familie, de părinți, de prietenii săi și ai familiei și, mai ales, de lungul șir de profesori și maeștri pe care i-a avut. Există o anumită solemnitate în felul în care Theodor Paleologu înțelege actul învățării, al educației neistovite, al dorinței de a atinge culmea în domeniul pe care l-a ales. Și, mai presus de orice, orgoliul inactualității culturii de performanță într-o lume a tuturor teribilismelor postmoderniste.

Deși încă tânăr, Theodor Paleologu are deja în spate o impresionantă carieră publică. A fost parlamentar, ambasador, ministru, candidat la președinția României.

Toate acestea pălesc, în rememorarea sa, prin comparație cu spațiul dedicat școlilor pe care le-a urmat sau în care a predat. Detaliile despre studii, despre personalitățile care l-au îndrumat și despre culisele vieții academice occidentale sunt elemente relevante de istorie literară. Ele sunt menite să creeze emulație, să edifice o contra-lume în care preocupările intelectuale trec în prim-planul vieții. A studiat la licee faimoase din Paris, la École Nationale Supérieure, la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne, și-a dat doctoratul la Universitatea Ludwig Maximilian din München, a predat la Boston College și a fost director al școlii de vară de la European College of Liberal Arts din Berlin. Revenit în țară, a optat pentru cariera publică, devenind în scurt timp un politican apreciat pentru stilul său relaxat, care detestă încrâncenarea și vehemența, pentru replicile adeseori acide și pentru umorul fin cu care-și persifla adversarii.

Dincolo de toate acestea, Theodor Paleologu e ctitorul uneia din cele mai spectaculoase întreprinderi intelectuale și academice apărute la noi în ultimele decenii. E vorba de Casa Paleologu, o instituție construită în interiorul unei fundații, după modelul „universităților libere“ occidentale.

Activitatea constă în cursuri dintr-o sumedenie de domenii, de la filosofie și istoria filosofiei, la altele mai practice, legate direct de activități sociale, politice ori culturale specifice. Mi-a atras atenția, din multitudinea de oferte, „Patologia puterii“, curs ținut chiar în perioada când era ministru, deoarece dezvăluie ceva esențial despre modul în care autorul se percepe pe sine. Cu umor, franchețe și autoironie, el dovedește că nu e doar un visător fascinat de utopii și gesturi de-o mare gratuitate, ci un personaj cu picioarele pe pământ, capabil să observe și să consemneze și aspecte care nu-l avantajează: „Mă veți întreba, de bună seamă, dacă am fost eu însumi imun la patologiile puterii. Dacă n-aș fi fost ambițios și n-aș fi avut o doză de narcisism peste medie, n-aș fi ajuns în situația de a candida la ceva și nici în aceea de a exersa respon – sabilități ministeriale atât de devreme. Mulți oameni o iau razna de la puțină putere. Cele mai frecvente sunt patologiile puterii minore: omul cu ștampila sau cu cheile de la o ușă poate fi un tiran extrem de abuziv. Patologie este și guturaiul, și cancerul. Cred, așadar, că studiul filosofiei și istoriei, lectura lui Platon și Plutarh, a lui Seneca și Montaigne m-au imunizat în mare parte împotriva patologiilor puterii. Dar nu în întregime. A mai fost nevoie și de un vaccin. Evident, a produs efecte secundare și am avut un mic acces de febră, însă cred că mi-a trecut și în viitor nu voi mai face, dacă voi mai face, decât forme ușoare“.

Există în aceste rânduri un întreg program intelectual și moral. Numele pomenite se află între maeștrii lui Theodor Paleologu, la care revine frecvent pe parcursul acestei autobiografii seducătoare, care constituie baza unei duble filosofii: una de viață și cealaltă profesională. Ele s-au îngemănat în proiectul numit generic Casa Paleologu, întreprindere în aparență himerică, așezată de-a curmezișul unei civilizații a loisir-ului și a dolce farniente-lui, atunci când nu e cariată de ambiția îmbogățirii rapide, a fandacsiilor infantile și a resentimentului. Theodor Paleologu a adunat în jurul său, în minunata casă din Strada Armenească, numărul 34, unde fiecare obiect și fiecare încăpere sunt dovezile inactualității pe cât de încăpățânate, pe atât de fecunde, un mănunchi de cărturari (în general, din generația sa), caracterizați de aceeași patimă a cunoașterii, a dialogului și a plăcerii de a trăi într-o Agora în care legea o constituie împărtășirea acelorași valori și aspirații.

La capătul lecturii, am rămas cu convingerea că Theodor Paleologu se simte cel mai bine în postura de etern ucenic. Și asta deși a început să dea la iveală cărți importante, cum e chiar volumul de față, dar și un excelent tratat, Leadership a la greque. De la Plutarh citire, apărut în 2023. Însă acolo, în îmbrățișarea cu cartea și în meditația responsabilă, se simte cu adevărat împlinit. Masca jovială, teribilismul jucat dintr-un irepresibil spirit de a contraria – care îl caracteriza și pe Alexandru Paleologu – inspirat de formula épatez le bourgeois, au forjat un personaj seducător, pe care demersul de față îl dezvăluie și îl face memorabil. În Theodor Paleologu conviețuiesc un Mefisto benign și fermecător cu un scolarh (cum îi place să spună) de primă mână. Povestea Casei Paleologu e un basm care l-ar fi încântat, cu siguranță, și pe Constantin Noica, al cărui program de autoconstrucție permanentă Theodor Paleologu și l-a asumat fără rest.

 Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News