Secolul XX şi criminalitatea utopiei


Utopia, indiferent de travestiul ei ideologic, nu este şi nu poate fi viitorul comunităţii de oameni liberi. Ordinea ei de penitenciar poate genera doar conformismul îndoctrinării.

 

În secolul XX, utopiile se îmbracă în haina de gală a tiraniei şi fac din statele moderne uneltele zidirii lor demonice. În secolul XX, utopiile îşi ating potenţialul lor cel mai înalt de brutalitate vizionară: naţiuni, popoare şi clase sunt sacrificate pe acest altar luminat de ideal. În secolul XX, utopia este mai aproape ca niciodată de obiectivul ei asumat, acela de a extermina umanitatea tradiţională, eliberând terenul în aşteptarea renaşterii întemeiate pe cunoaşterea mântuitoare. În secolul XX, utopia are în intelectualul iluminat un profet şi un soldat: menirea celor care gândesc şi scriu este aceea de a conferi crimei respectabilitatea la care tiranii aspiră. În secolul XX, utopia supune omul unei presiuni infernale – dramatismul opţiunilor etice atinge paroxismul tragismului. În secolul XX, personalitatea umană este singură faţă cu acest mecanism a cărui menire este strivirea comunităţilor în care oamenii se pot aduna, spontan, de vreme ce nivelarea este condiţia obligatorie a despotismului ideologic.

Lecţia secolului XX este lecţia criminalităţii utopiei. În ipostaza lagărelor de concentrare naziste, utopia aspiră la idealul lichidării complete: unicitatea Holocaustului este dată de unicitatea ideii exterminaţioniste pe care o întruchipează. În ipostaza comunistă, utopia face apel la progres şi la viitor, spre a putea lansa atacul ei devastator: elementele organice sunt suspecte ideologic şi trebuie să dispară. Criminalitatea utopiei în veacul trecut nu ţine de un accident oarecare, ci este consecinţa structurii încrise în codul ei genetic.

Utopia nu poate fi altceva decât o camaşă de forţă în care statul omnipotent îşi va încătuşa prizonierii. Crima, barbaria, reeducarea sunt, toate, parte din această panoplie a educaţiei utopice. Rezistenţa omului este cea mai importantă dintre crime. În această lume perfectă a rasei sau a clasei, nu mai este loc pentru imperfecţiunile ce ne hrănesc. Logica nivelării etatiste este una cu logica utopiei. Extinderea patologică a tiraniilor este în spiritul ambiţiei prometeice a utopiei.

Utopia, indiferent de travestiul ei ideologic, nu este şi nu poate fi viitorul comunităţii de oameni liberi. Ordinea ei de penitenciar poate genera doar conformismul îndoctrinării. Rigiditatea ei inumană este incompatibilă cu organicitatea solidarităţii şi a iubirii. Pedagogia utopică este aseptică şi monstruoasă asemeni unei operaţii întreprinse pe subiecţi umani de un medic asasin: ceea ce generează este mutaţia, malformaţia, oroarea. Câinele proletar al lui Bulgakov este parte din această stirpe înfricoşătoare pe care o plămădesc utopiile.

Concretul uman şi guvernarea limitată, iată barierele pe care le putem ridica în faţa unui alt avans al utopiei. Mai devreme sau mai târziu, utopiile se emancipează de aparenţele lor înşelătoare, revelându-şi natura lor luciferică. Tirania pe care minorităţile militante o exercită asupra unei naţiuni nu este mai puţin terifiantă decât dominaţia crudă a unui singur despot.

Secolul XX lasă ca moştenire staţia terminus a utopiilor criminale. Un imens continent al terorii şi al devastării se întinde, iar expansiunea sa este expasiunea credinţei în religiile politice totalitare hrănite utopic. Nostalgicilor progresişti ai comunismului, lagărele de muncă sau reeducarea li se par irelevante în raport cu măreţia Ideii. Orbirea lor este una revoluţionară, de vreme ce orice sacrificii sunt justificate prin apelul la cauza ce trece dincolo de om.

Într-unul dintre eseurile sale profetice, Michael Oakeshott evoca imaginea politicii care să refuze a deveni una a visului şi a fantasmelor. Este acea politică la scară umană pe care liberalii clasici, conservatori şi democreştini o privesc ca fiind esenţială în lupta pe care umanitatea o duce cu Utopia. La această politică la scară umană, la această politică ce evită experimentul de laborator şi pasiunea monomană avem datoria de a reveni, spre a ocroti acel firesc al individului şi al comunităţii. Refuzul utopiei înseamnă apărarea libertăţii.

 

Articol apărut şi în MarginaliaEtc.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.