Diavolul intră în istorie neanunţat
La Beauté du diable, cu Michel Simon şi Gérard Philippe, a fost unul dintre filmele care mi-au marcat copilăria. Demonii de care mă ocup în scrierile mele sunt metafizici ori, mai precis spus, ideologici. Ori, şi mai precis, utopici. Sunt demonii revoluţiilor nihiliste, cei care vestesc viitorul de aur.
Nu întâmplător, Dinu Pillat vorbeşte în romanul său Aşteptând ceasul de apoi despre mişcarea revoluţionar-mesianică a vestitorilor (avea în gând, fireşte pe legionari, dar putea fi la fel de bine vorba de comuniştii interbelici).
Ceea ce Peter Viereck a identificat drept meta-politica ţine tocmai de acest hybris, de nesăbuinţă, aroganţă epistemică ridicată la rang de supremă virtute. Stalin era pontiful doctrinar absolut, la fel şi Hitler. Ceea ce-i deranja atât pe bolşevici, cât şi pe nazişti era tocmai umanitatea, failibilitatea asumată a lui Iisus. Nu mai puţin îi exaspera universalitatea pasiunii sale. Călugării religiilor politice moderne se aseamănă cu fanaticii medievali. Aşa l-a conceput Thomas Mann pe iluminatul Leo Naphta, antipodul luministului mereu perdant, flaşnetarul Settembrini…
Problema secolului al XX-lea, ori una dintre aceste probleme care au făcut să curgă fluvii de sânge, dar şi de cerneală, este sanctificarea mijloacelor în numele unui scop presupus imaculat. Răul, pentru că despre Rău vorbim, s-a tradus în promisiuni emancipatoare, în angajamente colective de salvare în şi prin Istorie. Îmi revine în minte caracterologia adeziunilor febrile cu care începe Gândirea captivă, de Czeslav Milosz. Alfa era sclavul; Moralistul Gamma era Sclavul Istoriei. Nu mă refer doar la utopiile egalitare convertite în coşmaruri de tipul regimului Khmerilor Roşii, dar şi la dictaturile de extremă dreaptă. Sigur, între cele două paroxisme revoluţionare au existat consubstanţialităţi şi afinităţi pe care mulţi dintre zeloţi nu le-au observat ori au preferat să le ignore. Despre ele a vorbit însă Vasîli Grossman în Panta Rhei şi în Viaţă şi destin, le-a plasat sub ceea ce-aş numi reflectorul conştiinţei morale.
Bulgakov a aşezat drept motto al marelui său roman un citat din Faust. Este vorba, cred, de acea viclenie a Raţiunii (List der Vernunft), despre care scria Hegel în Prelegerile de filosofia istoriei, de faptul că maleficiile urzite de Diavol rezultă, adeseori, într-un fel de progres. Dar aici începe o altă discuţie: ce poate justifica sacrificiile umane făcut în numele progresului? Există progres ori vorbim de un construct mental pe care îl aplicăm, îl lipim artificial pe şirul evenimenţial, altminteri contingent şi haotic, numit istorie?
Când oamenii ajung să se închipuie zei, când Raţiunea sau Mitul sunt ridicate pe post de demiurg, când individul este tratat ca o simplă „ficţiune gramaticală” (Koestler) se ajunge la masacre în masă, la statul propagandei universalizate, la lagăre de concentrare şi la camere de gazare. Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intră în istorie neanunţat. Tot aşa cum nimeni nu l-a anunţat pe Gregor Samsa că va deveni gândac.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Șoșoacă este o jalnică imitatoare a lui Zelea Codreanu și parțial a lui Hitler. Jalnică, dar este. O lectură succintă a cărții Istoria Garzii de Fier si a cărții Mein Kumpf la lui Hitler sunt suficiente să descoperiți frânturi adunate haotic în Șoșoacă. Fără vreo ideologie, neregăsindu-se nici în mistica religioasă dar nici în naționalismul conservator, se manifestă zgomotos ca Hitler, mizând pe prostia, jena și teama celor din jurul ei. Se folosește în monologurile ei de nume precum Avram Iancu, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Ioan Antonescu, Zelea Codreanu fără să cunoască aspecte elementare din viața acestora. Se erijează, crede ea subtil, în continuatoarea Mișcării Legionare, de care la fel, habar n-are ce a însemnat pentru România, în afară de ură și teroare fizică și psihică. Poartă cocarda cu albastru la exterior, profanând tricolorul cu același tupeu cu care folosește icoanele. În același timp dovedește o ură viscerală pentru români, folosind din ce în ce mai des celebra frază a lui Țuțea ” am făcut pușcărie pentru un popor de idioți”. Urăște tot ce nu o aprobă, tot ce nu o idolatrizează, tot ce o confruntă și îndrăznește să folosească argumente elementare împotriva alegațiilor ei pline de ridicol, toxic și abject uneori. Adoră lingușitorii, cretinii nativi și jegurile umane care pentru puțină atenție sau vreun interes mărunt se fac preș în fața ei și îi gâdilă urechile cu tot ceea ce vrea ea să audă. Face aproape orice o aduce în discuție, în atenția publică, nemaifăcând o elementară distincție între penibil și elementar bun simț. Calcă în picioare statutul partidului, dă funcții si revocă ”pe persoană fizică” amintind mereu că e partidul ei (deși un partid este o persoană de drept public, nefiind a nimănui) făcând în același timp un perfid mișto de toți cei care se bucură de funcții imaginare pe are ea le dă ca la piață. S-a cocoțat în politică pe sacii negrii cu morți în care romînii au fost puși în timpul pandemiei, pe legătura toxică cu Teodosie și chiar mila lui Simion care i-a dat suficiente voturi din alte județe, deoarece ea nu a adunat voturi de un mandat întreg de senator. Distruge și otrăvește tot ce atinge, de la familie la cei ce cred și speră în ea. A ajuns europarlamentar probabil din mila sau interesul serviciilor pentru a-l contracara pe Siomion, alt fariseu al naționalismului românesc. Și da, uite cum Diavolul ( sperăm să rămână un jalnic bufon) a intrat în istorie.