„Înfierarea” la „naționalTV”


Dl. ministru TT ne-a oferit aseară, pe prima scenă a țării, în rol principal, spectacolul „Înfierarea”, de Eugen „Gene” Nicolicea, în regia lui Liviu „Love” Dragnea. Am fremătat văzând publicul nostru care a umplut Sala mare a scenei naționale a TV, entuziast, dornic să vadă cum steaua Justiției românești luminează puternic în acea seară friguroasă.

 

Dacă sala era mare, scena părea prea mică pentru fruntașul artei comice de la noi. A vrut regia tehnică să-l înalțe pe un podium căci părea prea mic pentru o astfel de ocaziune mare. Dar vajnicul comediant nu a cedat. Talentul său era suficient de înalt pentru a fi văzut. Urbis et orbis. Ziariștii noștri erau toți de față. Am remarcat grațioase outfituri la domni și înfocate priviri la doamne, toți și toate, împreună cu noi, pentru noi, ca să putem admira prestația celui care înfiorează nația noastră prin ura sa declarată față de dna X. Nu vom intra în culisele acestei istorii căci ar trebui atunci să nu putem evita grajdurile lui Augias de la partid și parlament.

Textul. Bravul nostrum erou erou (am scis de două ori, dar las așa căci merită!) a atacat inteligentul text scris de neostenitul în ale Justiției „Gene” Nico, cum îl alintă doamnele noastre de la Asociația mamelor strămutate la oraș, cu aplomb și dăruire chinuitoare. Zece minute. Dar ce minute! Textul a fost scris – cum am aflat – în timp ce eroul nostru intra la cabină pentru a se machia. Textul piesei nu are acte și scene, ci „puncte”. este o mare inovație a dramaturgiei noastre naționale. Cine s-ar fi gândit!? Dați-mi un punct a zis nemuritorul I.I și vă fac o revoluție, mamă-mamă. (scuzați efuziunea preconcepută, dar încă emoțiunea de aseară mă îneacă periodic.)

Cei care am mai fost la teatru știm ce înseamnă să repeți. Ca să înveți pe dinafară textul, trebuie să repeți. Apoi îl rostești, clar, cu emfază, cu pieptu-nainte, cu ochii înfipți în publicul care, ce nesimțire, începuse să se foiască și să vocifereze!, abia aștepta să soarbă cu nesațiu declamările marelui artist. Textul însă, scris pe puncte, a rămas așa. Punctele veneau unul după altul, dar, cum mărgelele de chihlimbar, nu ajungeau să fie colierul, giuvaerul așteptat de toată nația. Dramaturgul, se știe, a mai avut probleme dramaturgice cu scrisul și, auzim, a trecut la exprimarea verbală abruptă. Eroul nostru s-a luptat din toate țâțânile domniei sale, asudând din belșug, dar luminând sala, căci chelia-i leonină bătea până la primul rând. S-a luptat cu punctele, și, din păcate, și-a abandonat arta sa de-l făcuse renumit temporar, ca să puncteze. Neputând repeta, căci direcțiunea teatrului i-a pus clar în vedere că nu-i va reînnoi contractul dacă nu prestează repede ceva înălțător, a punctat, și, pentru că publicul nostru, care nu are încă finețea Occidentului (acolo ar fi plecat din sală), l-a deranjat, artistul Justiției române, a cedat progresiv, dicția-i se usca, paharul cu apă-l salva, o dată, de două ori, vai, mama lui!, și…nu mai pot scrie căci pana mea se-mpiedecă la grotescu’ dezastru artistic de ieri. S-o spun, totuși: Textul l-a omorât după zece minute. Ceea ce fusese vândut ca spectacol a fost, cum spunem noi, cei mai dedați la teatru, un fel de rehearsed reading neanunțat. O lectură ce-ar fi trebuit, totuși, repetată. Nu te duci la stomatolog fără să te speli pe dinți înainte, că după nu mai are rost. Dar și această lectură nu a fost fasonată de talentul de ghimbir cu miros de levănțică rurală al comediantului nostru care, totuși, e obișnuit cu prelegerile căci, spre cinstea lui și a Almeimater, el predă săptămânal cursurile de Arta Justiției la Conservatorul de partid înființat de Liviu „Love” Dragnea, celebra stea a manejului cu bici din Victoriei. De ce nu l-a putut salva pe bietul erou, talentul neostoit al regizorelui Dragnea?

Regia. Păi, de ce?  Simplu: regia modernă de partid a devenit regina scenei noastre naționale. Ideea de geniu a regizorelui a fost să facă un experiment: să facă un show bun cu un text prost și un actor din vechea școală de partid. În felul acesta, vechiul s-a îmbinat cu noul spre, s-o spunem totuși, nedumerirea celor prezenți aseară. După o oră și ceva publicul nostru s-a revoltat, sleit de prestația unui actor în căutarea unui autor. Domnul TT a ieșit din scenă, îngândurat, cu foile textului purtând semnele trudei asudate a nereușitei. Cu ce a greșit, în opinia noastră, regizorele? El a conceput, ca idee metresă, un spectacol intitulat Înfierarea, dar, pentru că circulația în Capitala noastră e cum e, metresa l-a trădat pe comediant, dar ideea a rămas ca unghiile tăiate și aruncate pe jos. Săracul! Nici măcar nu a făcut curat în urma sa. Rămân suspinele celor care în zadar strigă: „Dreptate, moi liublu, ochii plânși cer să te vadă…”

Țenchiul voroavei. Adică, care-i șpilul chestiei de fuse aseară? Să vedem de ce această comedie tragică, de ce acest experiment care, să nu uităm, a mai fost propus săptămâna trecută când dl. TT a venit pe scenă numai ca să spună publicului că va mai veni și presta săptămâna următoare. E o tehnică nouă aceasta în teatrul modern de partid, special concepută spre a ațâța dorința de a cunoaște, setea de adevăr fiind vorba de Justiție. Tehnica e cunoscută din bătrâni: rester sur sa faim. Numai că noi, nație tânără, totuși, suntem atât de hulpavi după adevăr încât tehnicile astea ne cam scârbesc, mai ales că sunt pe banii noștri. Uscăciunea noastră academică, însă, ne aduce în minte că problema e veche de când lumea, de când adevărul are cu minciuna o hate-love affair, scrisă minunat pe vremuri:

Și iarăși (ca mai aproape de țenchiul voroavei mele să mă lipăsc) obiciuită ieste minciuna haina adevărului a fura, cu carea, îmbrăcându-să și împodobindu-să, să vede ca în hrizmurile lui Apolon Pithianul dă și în triposul cel neclătit stăruită și aședzată a fi să pare. Dară lin suflând austrul adeverinții și într-o parte dând poalele hainei adevărului, grozavă goliciunea minciunii descoperindu-să să arată (că din trii picioare a scăuieșului minciunii, unul școțându-să, în vicleșug rădzimatul fără greș pohârnindu-să, cu bună samă cu capul în gios să dă).” (Cantemir, Istoria ieroglifică)

Chercher la femme. Publicul nostru cunoaște cum a decurs în defavor amorul Justiției cu Partidul. Justiția e oarbă, dar e femeie. (Sper că, din emoția nedesprinsă, să nu greșesc, oricum cineva/ceva e orb, iar de femeie sunt sigur). Ca la orice nație de-a făcut o Revoluție, femeia a fost simbol, Marianne la franțuji, iar la noi vajnica Ecaterina. Acum, însă, doamna revoluției noastre justițiare se văzu hainită de Partid pentru că succesurile/succesele sale băgară fiori de groază penitenciară în bărbații și femeile de partid și de stat. Ea trebuia deci înfierată, în public, cum odinioară, în piața publică, cu fierul roșu, sau cu roșu, în ședința de partid, mai încoace. În toată această afacere, firul roșu fu văzut de publicul nostru, iar unii se orbiră de el, iar alții îl tricotară și-și făcură ciorăpei pentru vreme friguroasă și protest în piață. Și atunci textul scris de neobositul dramaturg și regizat de năvalnicul regizor trebuia să fie o tragedie, tragedia Înfierării. A ieșit însă o comică prestație a artistului Justiției. Noi credem că a înfrunta o doamnă este pentru un bărbat o probă. Să o faci, însă, nepregătit, și să dezvelești adevărul pentru a arăta goliciuna minciunii ( e de văzut, însă, căci și doamna Justiției pare-se că nu procedă regulamentar câteodată), e un „spectacol”, un happening pe care scena noastră îl înregistrează acum cu insatisfacție. Să cauți femeia uitând ce reprezintă ea, e o eroare. Sperăm ca direcția de partid să-și vină în fire, căci scena noastră națională nu mai are un succes notabil cam demult.

Îi dorim artistului nostru național, dlui TT, însănăto…, scuze, o reconsiderare a mijloacelor sale artistice, în special la prezența scenică, la gândirea textului pentru a fi spus, iar dacă e citit, să nu facă din asta redută în fața publicului plătitor și, în general, să fie de capul lui nu al partidului. Domnia sa e din școala care vede relația dintre Justiție și Adevăr ca fiind cea dintre Justiție și Dreptate unde Dreptatea este numai a Partidului. Cine nu e în Partid e în afara lui, a spus nemuritorul…

Recomandăm onor publicului nostru, mereu entuziast, să urmărească producțiile primei noastre scene cu același devotament pentru adevărul textului și corectitudinea regiei. Mai sunt unii care, din pricini obscure, nu sunt în Partid. Se numesc critici și ar trebui, în viziunea regizorelui experimentului de mai sus, să vorbească numai când sunt întrebați. Dar ei nu vor fi. Vor pune ei întrebări c-așa e-n teatrul democratic.

 

Articol publicat şi pe blogul www.marianpopescu.arts.ro

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solve : *
21 − 2 =


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.