Fabulă venețiană

Prin Fabulă venețiană, orașul din lagună își consolidează statutul de loc predilect pentru reveriile lui Corto Maltese. Ca și în albumul anterior, Casa de aur din Samarkand, dedicat complicatelor întâmplări petrecute în China, Manciuria, Mongolia și Siberia, și de data aceasta Veneția funcționează ca o rampă de lansare a aventurii.

Suntem în primăvara anului 1921 și evenimentele se declanșează pe neașteptate. Urmărit de o bandă de fanatici – dincolo de orice dubiu, niște fasciști –, eroul scapă refugiindu-se pe acoperișurile caselor orașului. Neatent, calcă pe o porțiune cu țigle șubrede și se prăbușește într-o încăpere. Nu e un loc oarecare, ci sala în care își desfășura întâlnirea o lojă masonică secretă, Hermes.

E vorba, însă, de un fals început. Sau, mai bine zi, de un început alegoric, care anunță tema simbolică a albumului: căderea. În mod clasic, aceasta va fi urmată, desigur, de înălțare și, ulterior, de repetarea acestui act inițial. Sub titlul Favola di Venezia, albumul a fost tipărit în 1977 în săptămânalul politic și cultural „L’Europeo”. Pentru prima oară –, dar nu și pentru ultima –, o creație a lui Hugo Pratt apărea într-o altfel de publicație decât una de bandă desenată. Ideea a fost bine primită, iar autorul s-a întrebat, ulterior, de ce revista n-a continuat să promoveze acest gen de creații. E de subliniat că, în imprimările timpurii de la Casterman, desenele păreau oarecum nesigure, cu întreruperi. Un exeget al lui Hugo Pratt, Dominique Petitfaux, a emis opinia că ar fi fost o tehnică folosită deliberat, pentru a sublinia caracterul oniric al demersului. Autorul a susținut însă că era vorba doar de calitatea proastă a filmelor…

Documentându-se pentru povestea pe care urma s-o scrie, Hugo Pratt a contactat persoane importante din francmasoneria venețiană – organizație care l-a atras întotdeauna, confină cu interesele sale pentru magie și ocultism. Unele din opiniile sale sunt deconcertante, în contrast cu felul în care e înfățișată masoneria în romanul grafic ca atare: „A fi mason înseamnă a fi trist. Această confrerie e tristă, ignoră ironia. Și nu poți fi sărac: ca mason, trebuie să faci donații. Lojele grupează, de regulă, oameni care au,în linii mari, aceleași meserii, și, prin urmare, se pot  ajuta unii pe alții. Se spune că masoneria este o activitate secretă, dar nu e adevărat: membrii lojelor trebuie declarați la poliție. În Italia există câteva loje cu componentă secretă, lucru care a provocat scandal. Un frate al președintelui Mitterand era mason, toți marii președinți americani, în afară de Kennedy, au fost și ei masoni. Masonii au fost întotdeauna mai progresiști decât Biserica, motiv pentru care Biserica este împotriva masoneriei. Dar ce altceva e Vaticanul, cu purtătorii lui de mitre, decât un fel de masonerie?“ (Petitfaux, 1990: 99).

Autorul mărturisea că a fost ajutat de masoni cu informații utile, pe care le-a folosit nu doar în Fabulă venețiană, ci și în alte creații. Deși n-a fost mason, a cultivat o anumită ambiguitate privind apartenența sau neapartenența la societățile secrete. Și-a motivat comportamentul prin datoria morală față de masoni, care au răspuns cu solicitudine curiozităților legate de cutume și ritualuri. Toate acestea sunt redate cu simpatie – chiar atunci când evocările sunt făcute pe un ton de ironică detașare. Ea corespunde pozițiilor asumate mai degrabă de personajul său decât de autor.

Cu certitudine, Pratt a îmbrățișat cultura tainicului, consubstanțială demersurilor masonice. Până și titlul albumului e ascuns sub formula greu accesibilă necunoscătorilor de limbi orientale: Sirat Bundukiyyiah înseamnă tocmai Fabulă (sau poveste) venețiană, construcți în care Bunduki e numele arab al Veneției. Vocabula are și sensul de „violent“ – atribut pe care Hugo Prat l-a găsit cât se poate de nimerit pentru a descrie orașul din lagună.

Mai presus de orice, Fabulă venețiană e o declarație de dragoste făcută de artist orașului în care a crescut și a cărui imagine nu i-a dispărut din minte niciodată.  Veneția este, pentru Pratt, o realitate psihologică și o fatalitate căreia nu i s-a putut sustrage. Aceste însușiri i-au fost transferate și lui Corto Maltese. Indiferent de împrejurare ori de punctul geografic în care se află, simți că acesta suferă de venețietate – starea de fascinație indusă de contactul cu un spațiu al reveriei și al miracolelor. Pentru a întări această senzație, Hugo Pratt a scris și o prefață a albumului. Ea readuce în minte Veneția copilăriei, descoperită în periplurile cu bunica sa. Ținta era Vechiul Ghetto, unde aceasta își vizita o prietenă, doamna Bora Levi, a cărei casă era, în sine, un loc magic. Dar lucrul cu adevărat fabulos era Curtea Secretă, zisă a Arcanelor: „Pentru a intra în ea, trebuia să deschizi șapte uși, fiecare din ele având gravat numele unui șed, demon din casta ședimilor, înrudiți cu Adam atunci când a fost despărțit de Eva după actul lor de «nesupunere». Fiecare din uși se deschidea cu ajutorul unui cuvânt magic, numele demonului. Îmi amintesc și acum acele nume teribile: Sam Da, Mawet, Așmodai, Șibettta, Ruah, Kardeyakos, Na’Amah.“ (Pratt, 1981:7).

Dincolo de straniile sonorități, ni se propune o veritabilă călătorie inițiatică: „Într-o zi, doamna Bora Levi m-a luat de mână și m-a condus în Curtea Secretă, luminându-ne drumul cu o menoră, un candelabru cu șapte brațe. De fiecare dată când deschidea o poartă, sufla în una din lumânări. Curtea era plină de statui și de graffiti; un rege înarmat cu un arc și săgeți care se înfigeau într-un zeu; un nou-născut; o stea în șase colțuri; un cerc trasat pe pământ în interiorul căruia dansa o fată goală; numele îngerilor căzuți, fierea lui Dumnezeu: Samael, Satael, Amabiel. Doamna evreică îmi vorbea despre o mulțime de locuri și-mi răspundea la întrebări. Deschidea apoi o ușă în fundul curții și mă lăsa să trec pe o străduță cu ierburi înalte, care ducea într-o altă piațetă miraculoasă. Am revăzut-o mai târziu, plină de flori, într-o casă din Iuderia din Cordoba.” (Pratt, 1981: 7).

Atmosfera supranaturală, invocarea unor situații și personaje cu valoare simbolico-esoterică au rolul de a ne pregăti pentru un parcurs narativ ieșit din fruntariile realității. În Corto Maltese în Siberia, visul era un vehicul care l-a strămutat pe erou, adormit într-un fotoliu cu Utopia lui Thomas More în brațe, din Veneția în Hong Kong. În Fabulă venețiană, visul coexistă cu geografia imediată, aflată într-o perpetuă schimbare, și cu straniul comportament al protagoniștilor, care levitează între mai multe niveluri ale vieții și istoriei. Fantasticul irumpe, ca în literatura romantică, în mijlocul celei mai banale realități, redesenând conturile lumii cunoscute și sporite de o aură stranie și insolită.

Povestea bunicii venețiene a lui Hugo Pratt e un pretext pentru a contura cadrul peripețiilor ce aparțin misterului și secretului Veneției. Acestea provin din timpuri imemoriale și comunică după legi inaccesibile neinițiaților. Demersul e proiectat într-un decor nostalgic, pe care autorul îl evocă adăugând amintirii experiența acumulată în locuri, în colțuri îndepărtate ale planetei: „Războiul s-a sfârșit. De atunci, umblu fără țintă de-a lungul și de-a latul lumii. Dar în cele din urmă revin întotdeauna la Veneția. Mă plimb pe străduțe, traversez canalele, mă opresc pe poduri și îmi dau seama că nu mai există homarii care, după-amiaza, leneveau la soare. Au dispărut demult. Caut locurile pe care le știam din copilărie, dar adeseori nu le recunosc. «Scara nebună» [din casa doamnei Bora] nu mai există, și nu mai există nici doamna Bora Levi. Ferestrele casei sunt zidite, locurile s-au schimbat. Întrebările mele rămân fără răspuns. Întâlnesc doar tineri care nu știu sau bătrâni care nu vor să-și amintească.” (Pratt, 1981: 13).

Fabulă venețiană trebuie citită și ca un manifest împotriva uitării. Lumea cunoscută de Hugo Pratt în copilărie era despărțită de doar zece ani de aceea în care îl vedem evoluând pe Corto Maltese. Dar ele par separate de eoni. Autorul apelează la farmecul memoriei afective pentru a da consistență și romantism unei epoci care, în datele ei concrete, a fost dominată de confruntări, violență și ură. La începutul lui 1921, fascismul nu era forța care avea să devină peste doar un an. Dar, în subterană, energia lui negativă începuse deja să acționeze. Contondența fascismului nu se generalizase și nu căpătase imaginea abstractă a statului și a conducătorului. Național-socialismul italian avea încă identitatea concretă a unor indivizi ce aparțineau comunității – așa cum e cazul lui Stevani, reprezentant timpuriu al fascismului sumbru, mușchiulos și completamente lipsit de umor.

Ca și cu alte prilejuri, Hugo Pratt a întreținut și în Fabulă venețiană o fertilă ambiguitate a evenimentelor plasate în spațiul dintre posibil și real. Pretextul narativ – căutarea unui smarald prețios numit „clavicula lui Solomon” – devine și sursa unei radiografii spectaculoase a societății venețiene, în care vechile forme de exprimare simbolică dețin un loc important în desenarea profilului social și politic al locuitorilor. Fidelitățile bazate pe apartenență la valori inaccesibile omului de rând continuă să coloreze enigmatic un spațiu oricum neobișnuit și impredictibil. A fi venețian, spune printre rânduri Pratt, e a aparține unei ordini cu totul speciale a existenței.

O astfel de lume nu putea supraviețui în afara unui pact asumat al teatralității. Convențiile sunt atât de puternice încât ajung să dicteze norma și să-și impună logica. De altfel, la final, ca la încheierea unei reprezentații, personajele se adună și, prin intermediul lui Corto Maltese, aduc omagiu privitorilor și cititorilor. Prin acest subterfugiu, protagonistul se relevă a fi scenaristul și regizorul unui spectacol în care, venite pentru a culege aplauze, victimele nu sunt victime și învingătorii nu sunt învingători: „Tocmai a bătut de miezul nopții. E 25 aprilie, ziua Sfântului Marcu, patronul Veneției. Potrivit tradiției, iată «il boccolo» [bucla], împreună cu mulțumirile mele cele mai afectuoase pentru că mi-ați fost alături de-a lungul acestei povești. Și acum,dragi parteneri, să-i salutăm pe toți cei care, cu atâta generozitate și curtoazie, ne-au ascultat și suportat. Sperăm că această «extravaganță» i-a delectat”.

Petitfaux, Dominique, 1990, De l’autre côté de Corto. Hugo Pratt – entretiens avec Dominique Petitfaux, Tournai: Casterman.

Pratt, Hugo, 1981, Fable de Venise, Tournai: Casterman.

Articol publicat și în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News