Abraxas
Fabulă venețiană e, ca modalitate narativă, „o anchetă polițistă ezoterică” (Guilbert, 2006: 350). Formula redă cât se poate de bine ideea de mister și de tensiune induse de parcurgerea unor cărări nebătătorite. Ediția în culori a albumului conține și o serie de elemente suplimentare, care ar putea să participe la dezlegarea enigmelor.
E vorba de figurile heraldice ale lojelor albastre, verzi și roșii, cu cele treizeci și trei de grade ale lor. Unele dintre ele se regăsesc, în forme stilizate, pe tot parcursul desenelor. În felul acesta, Hugo Pratt sublinia esența eminamente ezoterică a lucrării sale și, simultan, a tribulațiilor lui Corto Maltese. E vorba, în ele, de speranțe, rătăciri înfrigurate și spaime:
„La primă vedere, francmasoneria și macumba procedează în maniere opuse, dar în spatele acestor demersuri în aparență antagonice se ascunde mai întâi neliniștea. Când omului îi e frică, el încearcă să se refugieze în trecut, în valorile străvechi și în marile mituri. E, mai apoi, căutarea unei comunități de gândire; străbătând lumea, mi-am descoperit frați întru ezoterism. În ceea ce privește riturile, toate au puncte comune: găsești peste tot căutarea transcendenței, același tip de ierarhie, mici și mari inițiați, același respect al ceremonialului” (Pratt, 1991: 353).
Merită reținută din acest citat ideea ceremonialului ca modalitate de structurare a labirintului străbătut de erou. În varianta originală, în alb-negru, albumul e împărțit în patru mari secvențe sau capitole: Loja Hermes, Enigma baronului Corvo, Scara întâlnirilor și Revelațiile Sfântului Marcu. În tipăriturile colorate, Hugo Pratt a renunțat la compartimentare, dorind, probabil, să imprime un anumit dinamism paginilor ce riscau să devină stampe de sine stătătoare. Continuând această idee, în 2007 Editura Casterman a publicat o variantă adnotată a albumului, augmentată cu notații marginale, mai mult sau mai puțin inspirate, ale lui Thierry Thomas.
Chiar uvertura albumului face parte dintr-un ceremonial. Înainte de a vedea un chip, ni se oferă priveliștea unor capete mascate în stilul propriu societăților secrete. Cuvintele de debut atrag atenția asupra existenței unei conștiințe exterioare – a naratorului –, într-o manieră întrebuințată deja și în Balada mării sărate, și în Corto Maltese în Siberia. Aflăm din această pseudo-exhortație că titlul e aleatoriu (sau măcar parțial inadecvat). Alternativele sugerate de vocea narativă sunt „Abracadabra“ și „Eia! Eia! Alala” – aceasta din urmă fiind o formulă războinică a lui Gabriele d’Annunzio elaborată pornind de la numele unei divinități feminine minore din mitologia greacă. Între propuneri figurează și Sirat al Bunduqiyyan, un echivalent „poetic, arab și aristocratic“ al Fabulei venețiene. Dar, concede autorul, cititorul poate să propună orice titlu consideră potrivit pentru aventurile care vor urma.
Să nu ne lăsăm, însă, înșelați: Hugo Pratt nu renunța în felul acesta la prerogativele sale. Într-un mod subtil, el sugera că sem nificațiile evenimentelor sunt multiple și că înscrisul de pe copertă este doar o poartă spre un labirint plin de situații neprevăzute. Autorul nu-și refuză nici luxul de a se juca, atrăgând atenția că există titluri poetice și titluri mai puțin poetice. Altfel spus, cititorului i se testează abilitatea de a se înscrie într-un joc al căutărilor: povestea poate fi luată și în serios (drept dovadă, Pratt nu ezită să intervină personal în narațiune), dar poate fi și doar un vis, o proiecție poetică a minții seduse de enigme și dominată de reverii. În oricare din variante, ne aflăm într-un spectacol în toată regula, anunțat însă nu de un gong, ci de instrumentul care deschide ședințele membrilor lojei masonice Hermes.
Atmosfera de mister e sugerată de un decor în care elemente masonice (ciocanul, echerul, menora, ușa etc.) edifică un univers autosuficient, al valorilor ce trebuie salvate, în ciuda asaltului noutății, promovat de „frații” din generația mai tânără. Această introducere are rolul de a stabili limitele de demarcație dintre două lumi: cea veche, a valorilor solidificate, și aceea nouă, care zdruncină din temelii, cu voia sau fără voie, Vechea Ordine. Ucenicii masoni se comportă, în raport cu Lumea Veche, așa cum procedează, la celălalt pol, fasciștii cu societatea în care trăiesc.
Încă o dată, Corto Maltese acționează ca un intermediar între lumi. Urmărit de fasciști, care vor să-l doboare cu focuri de armă, el își găsește salvarea pe acoperișurile clădirilor venețiene. Sub greutatea corpului său, un luminător cedează și marinarul cade în mijlocul sălii unde congregația masonică tocmai își începuse „lucrările arhitectonice”. Situația era cel puțin jenantă, și potențial primejdioasă, amplificată de faptul că el cade pe eșichierul alcătuit din careuri albe și negre. În felul acesta, tema poveștii e enunțată răspicat — aceea a căderii, a părăsirii universului familiar pentru unul dominat de reguli și de un comportament intens formalizat.
Citiţi şi:
Pătratele albe și negre sunt și un reminder al tehnicii predilecte a lui Hugo Pratt, în care cele două culori ce alcătuiesc savante formule grafice armonizează în chip admirabil sugestia și suspansul. Albul și negrul semnifică întâlnirea vidului și a plinului, fiind culori complementare în procesul de inițiere masonică.
Conștient de ridicolul situației, Corto încearcă să creeze o atmosferă prietenească, spunând: „Mi se întâmplă adeseori să cad din nori“. Cu alte cuvinte, oferea despre sine imaginea unui ins inofensiv, un papă-lapte, un încurcă-lume. Pe de o parte, improviza o apărare, pe de alta, încerca să adoarmă vigilența masonilor. Dar cum natura e mai puternică decât prudența de circumstanță, în inima eroului triumfă spiritul de frondă, exprimat printr-un limbaj ironic: „Continuați să construiți temple ale virtuții și închisori întunecate pentru vicii?” Deși cunoaște ritualurile societății în intimitatea căreia plonjase, la propriu, el mărturisește, cu aceeași dezinvoltură: „Nu, nu sunt francmason! Sunt doar un franc-marinar, sau cel puțin așa sper!”
Faptul că găsește resurse de a trata ironic o împrejurare care, din perspectiva masonilor, presupune maximă seriozitate denotă un caracter puternic, ce nu se lasă intimidat ori luat prin surprindere, indiferent de gravitatea sau ineditul situației. Acest lucru îl ajută să depășească disconfortul provocat de imixtiunea neintenționată în mijlocul societății oculte. Din punctul de vedere al autorului, uvertura masonică are rolul de a institui un regim al secretului și de a fixa bornele unui traseu în care protagonistul trebuie să simtă că nu e singur. La ieșirea din clădirea unde se adunaseră masonii, Corto Maltese trece prin sala pașilor pierduți, o primă etapă dintr-un parcurs presărat cu capcane și enigme.
Predictibil, masonii îi cer să păstreze tăcerea în legătură cu ceea ce a văzut și auzit. Obișnuit el însuși cu discreția, marinarul nu vede niciun inconvenient pentru a se conforma acestei dorințe. Dar adaugă: „În ce mă privește, am să vă uit fără probleme. Dar cei care m-au urmărit sunt dornici să vă urmărească și pe voi. I-am auzit spunând că printre voi se află unul de-al lor…”.
Familiarizați cu această atmosferă, ne aducem aminte că, într-o casetă anterioară, pe peretele unei clădiri se găsea un abraxas – un însemn tipic pentru societățile secrete. Abraxas este un cuvânt cu sens mistic, înrudit cu mai cunoscutul abracadabra. E o creație a gnosticului Bazilide și, de regulă, e încrustat în pietre folosite ca amulete sau ca obiecte vrăjite. Abraxas-urile erau simboluri ale Zeului în mai toate civilizațiile mediteraneene, de la cele egiptene la cele ebraice și grecești. Veneția este, așa cum întărește și abundența acestor elemente, un oraș al tainelor, al istoriei încărcate de mistere și al existențelor magice. Ele fac din oraș unul din protagoniștii poveștii spuse de Hugo Pratt, așa cum sugerează și dinamica desenului, care e tot mai alert. Figurile personajelor – inclusiv cea a lui Corto Maltese – sunt simplificate, proces care va continua și în creațiile ulterioare ale lui Pratt.
Merită observate fân tânile venețiene, atot prezente în planșele albumului. Pe lângă rolul decorativ, ele poar tă sugestia vie ților neștiute ale orașului și ale locuitorilor săi. Fântânile dezvăluie și escamotează, în egală măsură, caracterul ambiguu al locului, potențând starea de visare și speculațiile privind subteranele propriu-zise și subteranele gândirii locuitorilor sau ale trecătorilor. Hugo Pratt manevrează cu o iscusință inegalabilă planurile, fiind, din acest punct de vedere, autorul care a inventat o filozofie a dimensiunii temporale în banda desenată. Orașul lasă impresia unei construcții arhitectural-mentale desăvârșite, tipică pentru o gândire ce privilegiază cultul ascunderii, al invizibilului, al tăcerilor amenințătoare.
Corto Maltese afirmă că se află la Veneția datorită unui pariu. Nu unul făcut de el, ci de două personaje faimoase: „Mă aflu la Veneția pentru a treia oară. Sunt aici din cauza unui pariu între doi oameni pe care-i cheamă Simon, adică apostolul Simon Petru și Simon Magul, cu care apostolul a câștigat un bareket în Antiohia“. După cum se știe, Simon Magul a fost inspiratorul mișcării gnostice, iar între învățăceii săi s-a aflat și Bazilide. Gnoza se pretindea forma supremă prin care se ajungea la cunoașterea realității divine, iar rezultatul ei consta în parcurgerea unui drum ezoteric la capătul căruia inițiații primeau dreptul de a fi salvați, absolviți de păcatele și greutățile vieții.
___________
Guilbert, Jean-Claude, 2006, Hugo Pratt. La traversée du labyrinthe, Paris, Presse de la Renaissance.
Pratt, Hugo, 1991, Le désir d’etre inutile. Souvenirs et réflexions, Paris, Robert Laffont
Articol publicat şi în România literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
