Galeria damnată

Punerea în scenă a aventurilor din Fabulă venețiană e mai subtilă decât pare. Finalul poveștii poate fi shakespearean, un fel de All’s Well That Ends Well, dar decorurile și personajele principale sunt reale.

Deși nu apare direct în narațiune, baronul Corvo, pe numele lui real Frederick Rolfe, dictează o mare parte din evenimente. Prin cercetările și mesajele lăsate posterității, el îi determină pe ceilalți protagoniști să intre în scenariul – mai mult bizar decât rațional – al căutării comorii. De data aceasta, e vorba de o singură piesă, de un smarald uriaș a cărui istorie fabuloasă îi sporește valoarea. Scriitor englez de raftul al doilea, Frederick William Rolfe a dus o viață aventuroasă, mai întâi în Marea Britanie, apoi în Italia. Titlul nobiliar i-a fost conferit de o ducesă italiană, care l-a adoptat. Fascinat, după propria mărturisire, de tineri între șaisprezece și optsprezece ani, baronul Corvo nu a amestecat, totuși, activitatea de profesor cu preferințele sale sexuale. A căutat plăcerea mai ales în compania gondolierilor venețieni. Alegerea baronului Corvo drept sursă infailibilă a informațiilor despre misterele comorii căutate de Corto Maltese și companionii săi e explicabilă prin viața aventuroasă a acestuia și prin preocupările sale intelectualreligioase.

Mort în 1913, Rolfe avea toate atributele unui personaj care a preferat penumbra activităților clandestine și ambiguitatea opțiunilor profesionale și politice ferme. Din aceste motive, era cât se poate de convenabil pentru scenariul imaginat de Pratt. Volatilitatea, cultul secretului, sensibilitatea exacerbată, o biografie cu multe unghere enigmatice îi confereau credibilitate și autoritate într-un context în care faptele palpabile erau greu de perceput. Forțând nota, Hugo Pratt îl pune pe baronul Corvo să compună o scrisoare pe care Corto Maltese o va descoperi mulți ani mai târziu. Prescient și lucid, el îl definește pe găsitor drept un „seducător frustrant și frustrat” – ceea ce poate fi o etichetă de la care începe construcția unui portret complex.

O persoană inspirată de realitate e și Louise Brookszowyc, care are trăsăturile faimoasei actrițe de film din Jazz Age-ul anilor 1920 și 1930, Louise Brooks. Deși biografiile  lor nu coincid, asemănarea fizică e frapantă – mai ales dacă ne gândim la cel mai cunoscut rol al ei, Lulu, din Pandora’s Box.

Hugo Pratt mărturisea în discuțiile cu Dominique Petitfaux că a întâlnit-o pe Brooks cu ocazia unei vizite în Statele Unite, făcută împreună cu o echipă de filmare a RAI. Fosta mare vedetă de cinema locuia, uitată de lume, aproape octogenară, într-un oraș din statul New York. Într-un alt loc, autorul revine cu detalii suplimentare despre întâlnirea din 1983 cu actrița descrisă drept „fata-afiș a unei generații”:

„Trăia singură într-un mic apartament din Rochester. Avea pe atunci șaptezeci și șapte de ani și mi-a făcut la început impresia unei bătrânici în rochie de casă. Apoi i-am recunoscut ochii, iar regăsirea acelei priviri m-a tulburat. A ieșit din cameră pentru câteva minute și când s-a întors arăta splendid. Se îmbrăcase, se machiase și era fermecătoare. Prietena care avea grijă de ea – urmașă de imigranți italieni care țineau o pizzerie la Rochester – ni s-a alăturat și am început să vorbim cu multă lejeritate. S-a înțeles imediat cu Patrizia Zanotti. După vreo oră de conversație, am remarcat în bibliotecă un album cu Valentina, personajul lui Crepax, și Fabulă venețiană. Observându-ne interesul, ne-a explicat că un desenator italian, Guido Crapax, i-a scris și i-a trimis unul din albumele lui și un altul de un anume Hugo Pratt. I-am spus că acel Hugo Pratt sunt chiar eu. A fost încântată și mi-a spus că i-a plăcut mult povestea mea. VincenzoMollica și operatorul au filmat o parte din conversația noastră, care a fost ultimul ei interviu. A murit doi ani mai târziu”. (Pratt, 1991: 150-151).

• Citiţi şi: Fabulă venețiană

La mijlocul distanței dintre realitate și ficțiune se află Hipazia, care se credea reîncarnarea matematicienei, astronomei și filozoafei neo-platoniciene, Hypatia, care a trăit în Alexandria la răscrucea secolelor IV și V și s-a bucurat de faima de mare învățătoare și povățuitoare. Deși se afla în termeni buni atât cu păgânii, cât și cu creștinii, a fost ucisă de o gloată la instigarea acestora din urmă. Motivul l-a constituit implicarea ei în treburile politice ale cetății. Există în tablou sugestiv al Hypatiei, din 1855, datorat lui Charles William Mitchell, inspirat de o scenă descrisă în romanul din 1853 al lui Charles Kingsley, Hypatia, care a constituit și sursa de inspirație a lui Hugo Pratt, care îl citise în copilărie, în colecția Sonzogno:

„Am găsit a fi formidabilă această istorie a popoarelor și a credințelor care se amestecă. Asemeni lui Henry de Vere Stacpoole, Kingsley era fiu de preot și, ca Laguna albastră, romanul lui e puțin erotic. Ambii scriitori țin cont de interdicțiile victoriene, dar, pe de altă parte, se află în căutarea eliberării sexuale, cu o tentă ușor morbidă. Kingsley a scris despre Hypatia o poveste extravagantă. Și ce e cu acel incendiu al bibliotecii cu Alexandria? Poate pentru că ea conținea lucrări care contestau creștinismul. Pentru Părinții Bisericii, toate acele lucrări erau considerate erezii. Și cine a salvat cultura Antichității? Arabii! Mă gândesc la inși precum Harun Al Rașid, Saladin… Atunci când ajungeau într-un loc, mongolii ucideau pe toată lumea, cu excepția Înțelepților și a bibliotecilor.” (Petitfaux, 1990: 101).

Dacă, în privința Hypatiei, opiniile lui Hugo Pratt coincid, în linii mari, cu datele istorice existente, versiunea sa asupra dispariției Bibliotecii din Alexandria e pură ficțiune. Așa după cum atestă numeroase surse, n-a fost vorba de un singur incendiu devastator, care ar fi dus la arderea până la temelii a acesteia. Declinul bibliotecii a început cam în jurul lui 145 î.H., când Ptolemeu al IV-lea Physcon a decis alungarea din Alexandria a intelectualilor. Ulterior, în timpul războiului civil roman, o parte din colecțiile Bibliotecii a ars, vinovat fiind Iuliu Cezar. Au urmat peste două secole de neglijare și subfinanțare, astfel încât atunci când, în urma invaziei trupelor reginei Zenobia din Palmira, romanii au contra-atacat, au distrus și ceea ce mai rămăsese din Bibliotecă. A pune acest dezastru pe seama creștinilor e nu doar un neadevăr, ci și o manipulare grosieră, nedemnă de un intelectual care se respectă. Prin astfel de considerații, „anarhistul“ Hugo Pratt se dovedește a fi un înainte-mergător al progresismului de astăzi.

Ascuns sub masca profesiei – Poetul – Gabriele D’Annunzio ilustrează latura pitorescă a Veneției. Fantast și ridicol, el e purtătorul unor mesaje care, în anii următori, își vor lăsa amprenta, în mod tragic, asupra destinului Italiei și al Europei. În momentul întâlnirii cu Corto Maltese, idila lui cu fascismul era abia la începuturi. Erou al Primului Război Mondial, D’Annunzio și-a descoperit vocația politică în contextul protestelor împotriva Conferinței de Pace de la Paris. Rezultatul direct al radicalizării sale l-a constituit proclamarea Regenței Italiene Camaro, din Fiume, unde s-a proclamat duce. Constituția gândită de el a fost sâmburele din care s-a dezvoltat viziunea corporatist-fascistă a lui Benito Mussolini. Oficial, D’Annunzio n-a făcut parte niciodată din partidul fascist, deși, paradoxal, ideile sale au stat la baza acestei mișcări. Ultranaționalismul său a avut mereu un aer de carnaval – lucru pe care Hugo Pratt l-a speculat cu abilitate, transformându-l într-un element de decor al Veneției sale fantaste, în care visele de îmbogățire mergeau mână în mână cu cele de dominație politică.

Personaje reale sunt și fasciștii Stevani și Boselli. Boselli era un unchi al lui Hugo Pratt, iar Stevani vizita și el adeseori familia, fiind îndrăgostit de o mătușă a artistului. De altfel, nu era o raritate ca în primii ani ai fascismului italian membrii ai partidului să fie și evrei. Componenta anti-semită a fascismului datează din 1938, după înțelegerea lui Mussolini cu Hitler. Pratt menționează că Serenissima, fascia venețiană, a fost înființată de bunicul lui. Acel bunic îl cunoscuse pe D’Annunzio și își dăduse seama cât de apropiată fusese gândirea lui de ideologia fascistă. Multe cântece și lozinci din vremea lui Mussolini fuseseră concepute de vizionarul care dorea să readucă pe tărâm italian gloria imperială – fie ea și sub forma unei minuscule și efemere republici.

Împrejurările tulburi ale ascensiunii fascismului italian ofereau un cadru ideal pentru o povestire de factura Fabulei venețiene. Amestecul de vise, idealuri, aspirații disproporționate, interesul pentru ocultism și practicile esoterice nu erau un lucru neobișnuit în epocă. După cum se știe, mulți dintre cei care aveau să alcătuiască elita politică și criminală a Celui de-al Treilea Reich erau pasionați de legende medievale, de căutarea Graalului, de aventurile cavalerilor teutoni. În Italia, așa cum observă și Hugo Pratt, „fascismul era și el în căutarea

unei lumi mitice, pe care a găsit-o în legendele despre nașterea Romei. Plecaseră în căutarea lupoaicei… Fascismul italian nu avea la îndemână o lume precum aceea gotică, a germanilor, plină de legendele lui Wagner, sau lumea celtică a legendelor arthuriene. Dispuneau doar de Roma antică. Fasciștii au inventat ideea că fiecare oraș avea un nume secret. Roma devenea, prin inversare, Amor, și merseră până acolo încât să susțină că acest amor era pentru o floare nouă, care era Addis-Abeba (numele acesteia înseamnă «floare nouă»). Au inventat multe lucruri de acest fel pentru a-și justifica tâmpeniile.” (Petitfaux, 1990: 102).

Petitfaux, Dominique, 1990. De l’autre côté de Corto. Hugo Pratt – entretiens avec Dominique Petitfaux. Tournai: Casterman.

Pratt, Hugo, 1991. Le désir d’etre inutile. Souvenirs et réflexions. Paris: Robert Laffont.

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News