După alegeri: despre despărţirea de pesedism şi reforma statului


A existat, în primele orele de după anunţarea sondajelor realizate la ieşirea de la urne, un sentiment de euforie ce părea a sugera că PSD nu se află doar în recul, ci este pe cale de a deveni istorie, o dată pentru totdeauna. Era ca şi cum, ca prin miracol, alegerile locale ar fi adus acea despărţire, definitivă şi radicală, de fesenism.

 

Votul dat de bucureşteni împotriva Gabrielei Firea , în favoarea lui Nicuşor Dan, a fost, incontestabil, una dintre imaginile care au putut fi întruchiparea unei speranţe colective. Asemeni doamnei Dăncilă, doamna Firea este pe cale să intre în istorie, ca un capitol toxic şi grotesc, încheiat fără glorie.

Dincolo de înlăturarea celei mai incompetente şi destructive administraţii a Bucureştiului din anii din urmă, peisajul electoral din Bucureşti arată, o dată cu trecerea timpului, mai puţin luminos decât în primele clipe de exaltare. Robert Negoiţă este, din nou, primar, reconfirmând eficacitatea reţetei sale de agresivitate demagogică. Sectorul 4 este, în continuare, fieful unei grupări care se află la graniţa dintre politic şi infracţional. Dan Tudorache, acompaniat de o întreagă maşinărie de stat aservită, încearcă, după patru ani, să o priveze, iarăşi, pe Clotilde Armand de victoria ei. Şi, mai presus de toate, se află întruchiparea obscenităţii morale, alegerea lui Popescu-Piedone, condamnat în primă instanţă: victimele tragediei de la Colectiv nu înseamnă nimic în memoria compatrioţilor noştri.

Iată de ce o anume prudenţă se impune, chiar şi atunci când suntem tentaţi să credem că regenerarea societăţii noastre este pe cale să se producă. Simbolurile au forţa lor şi anumite victorii pot anunţa emanciparea unei comunităţi de sub jugul unui despot: este cazul sfârşitului lui Marian Oprişan şi al domniei sale de aproape trei decenii. Drumul său a ajuns, în fine, la capăt.

Şi totuşi, PSD nu este, încă, parte din trecutul nostru – el deţine, încă, suficiente resurse spre a se regenera. După patru ani de regim Dragnea, scorul său, în multe dintre regiunile României, este unul însemnat. Complicitatea dintre PSD şi stat este parte din ecuaţia deceniilor de postcomunism. În asanarea guvernării locale se află punctul de plecare al unei alt viitor.

Acolo unde seriozitatea se afirmă ca strategie de dezvoltare, pesedismul nu mai are un viitor. Iar cei care doresc să înţeleagă cum se poate ajunge la reducerea PSD la o poziţie de irelevanţă electorală merită să privească spre Cluj, acolo unde Emil Boc este omul politic care a reuşit, mai mult decât oricare altul, să construiască o alternativă credibilă la demagogie, autarhie şi subdezvoltare. Un model fondat pe trăinicie este şi Oradea lui Ilie Bolojan: detaşarea de trecut este posibilă, iar traiectoria celor două zone o probează, dincolo de orice îndoială.

Reforma statului trebuie să aibă ca punct de pornire acest nivel al comunităţilor. De la regimul electoral la legile de funcţionare ale instituţiilor statului, renovarea autentică este necesară. Bucureştiul poate fi, de acum înainte, parte din acest efort de reinventare al României. Insulele de reuşită din Cluj sau din Oradea pot fi, treptat, extinse , spre a acoperi cât mai mult din harta patriei noastre. Încercările care se apropie vor arăta ce se poate face cu adevărat. Pesedismul este nu este o fatalitate a societăţii noastre. El poate fi eradicat, în măsura în care statul va fi redat funcţiunilor sale naturale.

PSD nu este, încă, istorie, dar o breşă în edificiul fesenist este vizibilă. Spre a merge până la capăt, este nevoie de tenacitate şi de realism. Nu miracolele le vor salva, ci capacitatea noastră colectivă de a restaura un sens al decenţei noastre ca naţiune.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.