Drăgnașul tricolor și Clanul saboților


Același scenariu Central și Est European se desfășoară, cu diferențele de rigoare, și în România: vrem banii Europei, dar în contra ei și în condițiile noastre. Ce nu convine acestor țări care au aderat la UE, au semnat un tratat, și-au asumat obligații pentru a putea beneficia de condițiile reducerii unui deficit de civilizație creat de regimurile socialiste și comuniste?

 

Politicienii au memorie scurtă. Europa ar fi arătat altfel dacă, în ultimul război mondial, când Anglia rămăsese, practic, singură în fața armatelor germane, Statele Unite ale Americii nu ar fi intrat în război și, împreună, nu ar fi cerut deschiderea frontului de Est prin intrarea armatelor sovietice în acțiune. Care a costat Europa foarte mult. A dus, de fapt, după 1945, la divizarea Europei și a lumii, în două „blocuri”, lumea liberă, democrată și lumea comunistă. Un Război rece și o Cortină de fier care au antagonizat popoare, regiuni, mintea și spiritul. La aproape trei decenii de la sfârșitul acestei divizări, după crearea Uniunii Europene și extinderea NATO în Europa, acea Anglie nu mai există și iese din Uniunea Europeană după un referendum în care mulți nu au realizat pentru ce au votat și cu ce consecințe. Polonia, țara care dispare de câteva ori de pe hartă în istorie, țara care sângerând după libertate și solidaritate, rupe cercul izolării comuniste pentru a-și negocia ieșirea spre libertate după 1980, este acum liderul acestei părți de Europa care impune un nou deal ce nu convine la Bruxelles. Ungaria, care dă în 1956 primul mare semnal privind revolta anti-comunistă, este, în regimul Viktor Orban, o țară europeană, dar cu un feroce naționalism pentru care subvențiile europene sunt încă profitabile.

Ce nu convine acestor țări care au aderat la UE, au semnat un tratat, și-au asumat obligații pentru a putea beneficia de condițiile reducerii unui deficit de civilizație creat de regimurile socialiste și comuniste? De ce Europa nu mai e bună așa cum e? Că UE ar beneficia ea însăși de o nouă gândire în ce privește locul său în geo-politica globală dacă există voința pentru așa ceva, e fără îndoială. Dar situația instabilă a Germaniei, chiar și acum după aparenta încheiere a negocierilor pentru un nou Guvern, produce, în continuare neliniști. Vizibilitatea extremelor politice, stânga, dreapta, în mai multe țări europene, generate de mișcarea concertată privind migrarea spre țările bogate ale Europei, presiunea produsă astfel asupra națiunilor și punerea în discuție a drepturilor cetățenești, concretizează noile spaime ale Occidentului de azi. Totul pe fondul producției continue de suprematism politic al Moscovei care face ce știe cel mai bine: să impună inteligența forței cu efect geostrategic în planul unui lidership global ce pare emasculat. Revenirea unei figuri ca Silvio Berlusconi în prim-planul politic european de acum dă semnul decreptitudinii unui model ce părea că-și epuizase resursele: politicul carnavalesc îmbibat de miresmele sexo-politicianiste.

Nu, modelul nu și-a epuizat resursele. Îl regăsim și la noi în plasarea în centrul vieții publice de câțiva ani a unei figuri ca Liviu Dragnea, susținut de „camarazi” cu un nivel scăzut de educație, cocoși și cocoșei publici care nu se sfiesc să își reprezinte România ca pe o icoană de alcov în fața căreia își spun „rugăciunile”. Glasul lor bărbătesc are ceva dintr-un fanariotism susținut de impostura pe scena democratică. Nu au fost pregătiți – și nici nu au dorit – pentru acest rol, de cântăreți în strana propriei biserici de partid. S-au afirmat cu tenacitatea apei care sapă din pământ pe fondul unei precare susțineri publice a arhitecturii democratice după anii 2000. Și pământul ferm al democrației a început să fie tot mai puțin. Și l-au însușit, l-au arendat slujitorilor credincioși și au creat din România poligonul meritocrației fără merite. Starea jalnică a infrastructurii din România este imaginea nu numai a unei incompetențe prelungite de mai multe Guverne, ci și triumful actual al dez-europenizării. Predicată și pe ideile de liberă circulație a oamenilor și mărfurilor, UE vede în România o ironică și istorică trimitere la origini. Cuceritorii romani ai Daciei au făcut de la început ce au făcut oriunde: au construit drumuri și viaducte. Urmele lor se mai văd și azi. Urmașii lor nu sunt în stare să construiască o  autostradă, dar – semn al unei ciudate boli – sunt talentați în a cheltui banii fără să realizeze nimic. Meritocrația fără merite a celor care conduc România acum și-a construit icoana prin Liviu Dragnea. În aceste zile, drept-credincioșii de partid îl vor susține, se vor târî în genunchi pentru a atinge racla parlamentară și de partid care îl zidește politic. Strâmb-credincioșii își vor descopri apendicul etic și vor cere ce nu și-au cerut lor niciodată: să fie cinstiți, corecți, responsabili, să nu uite de țara numită România și de cei care trăiesc aici. Cei și cele care încă nu au plecat sau, mai rău, trăiesc într-un exil nemeritat aici. Exilați în propria țară.

Au vrut să lovească în Justiție cu armele răufăcătorilor, noaptea, și pe fugă. Pentru a-l proteja pe lider de coliziunea cu dosarul penal. Un lider condamnat deja, definitiv. Și care deține funcții importante. Reacția celor care au ieșit în stradă, ziua, noaptea, pe ploaie și pe frig a fost neașteptată pentru oamenii fără însușiri  ai partidului. Au creat o comisie specială pentru a vedea ce se poate face cu legile Justiției, de ce sunt ele așa prost întocmite, de ce nu cântă ele cum trebuie? Au început să simtă că, totuși, țara aceasta face parte din Uniunea Europeană. Nu le convine, nu acceptă, țâfnos și arogant, să li se spună că greșesc și că nu le e permis să facă mizerie acolo unde, cu greu, s-a făcut curat. Liviu Dragnea apare și dispare din problema Justiției, vocea sa e când mai fermă când mai atentă la ton, joacă starea eroului ce va trece curând prin proba sacrificiului, apele partidului sunt tulburi din cauza multelor rufe spălate cu mâna și cu sodă în mica albie a primului cerc de partid. El nu are curajul să arunce această apă murdară, e cea cu care el și curtenii săi se spală în continuare. Se îmbracă însă în albe ii, pentru a arăta poporenilor că țin la tradiții și la ceea ce suntem noi aici. Aici, nu la Bruxelles. Nu ați auzit vreun discurs, vreo frază, de un an și ceva, din gura liderului privind vocația europeană a României, privind marea apetență a multor români pentru valorile structurale ale europenismului la care au contribuit, în ani și secole, nu numai cărturari, războinici, voievozi, principi și regi, ci și oameni ai școlii și ai Bisericii, militari și oameni de știință. Modelul pe care îl impune Liviu Dragnea este cel al drăgnașului tricolor, o specie de politician unde blândețea crudă a nașului care conduce fără coroană e altoită pe un naționalism butaforic, expus ca moaștele sfintei Paraschieva: pupăturile, cu zecile, sutele de mii, se depun în același loc, imund, dar sacru pentru supușii săi. Drăgnașul suprem joacă, la fel de abil ca și Nae Girimea, cartea femeilor sale care îl adoră. Mustața sa palpită nervos, de 1 martie, când ele îl așteaptă. În condițiile în care avem acum cel mai gonflat Guvern, partidului său îi va oferi 16 poziții de vicepreședinte dintre care jumătate vor fi ale femeilor. Cumpărarea voturilor este în curs iar mizele ca și pariurile se pot schimba de la oră la oră.

Drăgnașul tricolor și curtea sa au reușit să facă praf votul câștigător cu care ajuns la putere. Performanța electorală s-a transformat repede în contraperformanța electorală, deși au Parlamentul de partea lor. În teritoriu, iarăși, stau bine. Ministerele-cheie au fonduri foarte mari, suntem pe creștere economică, nu?…și? Nu sunt în stare să închege un Guvern competent, fără probleme în justiție și în gândirea în limba română. Suntem la al treilea. De ce scorul electoral nu e validat de performanța guvernamentală, de eficiența politicii externe, de creșterea nivelului de civilizație a României? Căci sunt patrioți și patrioate, nu? Când nu ești în stare de performanță, de ce îți bați joc de voturile-alea, de ce nu poți recunoaște că greșești și că nu ești în stare? De ce votul „popular” și Constituția ajung, în gura lor, ceva derizoriu? De ce au făcut din România o țară derizorie? Din care au plecat 3,4 milioane. And still counting.

Imaginea pe care a impus-o secta drăgnașilor tricolori este aceea a unui mod de face politică în care interesul public este evacuat de plătirea acatistelor pentru a scăpa de necazurile penale. Dar și de incompetențe crase pe fondul unei educații precare și a unui mod dezarticulat de a gândi și vorbi în limba română. Nu suntem vizibili în planul european prin construcție democratică, ci prin deficit de cultură democratică, în cazul asaltului asupra Justiției, și de civilizație, în cazul nerealizării niciunui proiect major de țară. Pare un sabotaj nedeclarat ca atare. Dar ce este un sabotaj?

Nu știam că între sabot și sabotaj există o legătură substanțială. Între încălțămintea aceea, la începuturi butucănoasă, economică, semn al pauperității, și acțiunea de lovire cu saboții a mașinilor care, în prima revoluție industrială, luau locul oamenilor. Saboții lovind mașinile. Dar și saboții care frânează, puși intenționat acolo pentru a încetini și opri. Saboții erau și un semn identitar, dar și o armă de distrugere.

Să vezi cum, în condițiile procesului de construcție democratică, se formează o nouă clasă, de fapt un clan, clanul saboților din România, e dezamăgitor. Și fără de speranță? Poate că nu. Clanul saboților e al oamenilor semi-educați, cu poftă mare de prestigiu, de atenție publică, de însemne ale culturii drăgnașului tricolor și iubitor de privilegii. Al celor care sar repede de la sabotul de lemn la pantoful Jimmy Choo, de la iia de paradă, la costumul Armani. Rar vezi, cum în ultimul an, acest spectacolul deșănțat al nevertebrării etice, al concupiscenței, și firescului cu care clanul saboților elimină din limba română cuvinte precum: onoare, cinste, corectitudine, responsabilitate, etică sau integritate. Ei/ele au o temere viscerală față de ceea ce dezvoltă democrația. Vor să sape tranșeele incompetenței, ale privilegiilor de clan, în jurul unei țări care s-ar fi putut dezvolta mult mai mult, care ar fi putut avea oameni mai sănătoși, mai bine educați, cu un nivel de trai mai ridicat. Și mai mulți copii cărora va trebui odată să li se explice de ce trăiesc în România. Dar timpul părinților pentru propriii copii e tot mai puțin. E, acesta, dezastrul major care nu e atât de spectaculos precum creșterea PIB-ului. Copii care cresc într-un sistem educațional dezarticulat, într-un sistem de sănătate precar, într-o piață alimentară nesănătoasă.

Într-un context regional nesigur, clanul saboților nu asigură României sursa de stabilitate, de rezistență geo-politică, de creativitate în abordarea dificultăților. Neseriozitatea patentată nu poate construi nimic. Mândri că suntem români, am uitat, de fapt, ce înseamnă asta în Europa și, uitând, populația drăgnașilor tricolori a ajuns, treptat, la putere. România a devenit pentru ei și ele patria unei limbi străine. Au învățat-o greu, o vorbesc și o gândesc prost. Și-au luat doctorate în această limbă artificială pe care o predau acum, firesc, românilor. Nu tuturor. Ci drăgnașilor tricolori. Alfabetizarea democratică e un parcurs lung, dificil, dar care dezvoltă. Dezalfabetizarea democrației e un proces rapid, ușor și care trimite înapoi în istorie. Unde dăm peste aceleași lecții. Din care, unii, par să nu fi învățat nimic. Iar alții vor să învețe altceva, cu alți dascăli. Lipsește însă o Nouă Școală. Cât de greu poate fi să fie construită? Cât de greu poate fi să o construim

 

Articol publicat şi pe blogul marianpopescu.arts.ro.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.