Gangsterii făţarnici

Concepută ca instanţă represivă, ca batjocură a sistemului democratic, corectitudinea politică a moştenit în linie directă tradiţia despotică orientală, perfecţionată de comunism.

Într-un articol publicat recent în România literară, enumeram între însuşirile corectitudinii politice (PC) una deosebit de gravă. Şi anume, suprimarea dreptului la apărare. Cel învinuit îşi pierde nu doar onoarea sau poziţia socială, ci şi posibilitatea de a-şi face auzită vocea. Concepută ca instanţă represivă, ca batjocură a sistemului democratic, PC a moştenit în linie directă tradiţia despotică orientală, perfecţionată de comunism. Doar acolo victima era judecată în genunchi, cu ochii legaţi şi cu un căluş în gură. Pentru gâzii obsedaţi de anularea valorii şi a meritului personal, explicaţiile devin inutile. Mecanismul care i-a propulsat în fruntea instituţiilor academice, de unde au maltratat sadic discipline de studiu şi i-au eliminat din funcţii pe cei care nu sărutau mâna gangsterilor puşi pe epurări, e reaua-credinţă.

Dar, aşa cum am spus deja, astăzi nu mai e vorba doar de mediile academice şi culturale. Poate că acest moment va duce şi la destructurarea reţelelor de înrudiri şi legături de tip mafiot ce abundă în spaţiul universitar – dar şi în diplomaţie, servicii secrete şi, în general, în toate instituţiile unde se poartă uniforme. Or, cei mai vehemenţi procurori sunt recrutaţi tocmai din categoria posesorilor de dulapuri doldora de schelete. Beneficiind de alianţe solide, confreria PC n-a fost atinsă nici cu o floare, iar efectele activităţii ei se simt deja din plin. Deşi n-au niciun fundament juridic, deşi sunt lipsite de probe palpabile, înfierările adepţilor PC au efect imediat şi ireparabil. Asemeni excomunicărilor papale, nu pot fi contracarate de nimic.

N-a trecut multă vreme de când am evocat cazul unui jurnalist de radio canadian, Jian Ghomeshi, dat afară de la CBC pe baza unor acuzaţii de hărţuire sexuală, violenţă faţă de femei şi violuri. Învinuirile n-au putut fi probate şi împricinatul a fost achitat de tribunal. Mai grav: a avut îndrăzneala să înfrunte comunitatea feroce a PC-ului nord-american, oferind spre publicare revistei The New York Review of Books un articol despre drama prin care trecea. Textul era cât se poate de smerit, chiar servil faţă de dogmele corectitudinii politice, pe care nu le contesta în niciun fel. Nu încerca o dezvinovăţire propriu-zisă, ci, timid, explica urmările pierderii slujbei şi ale izolării sociale. Era vocea unui paria care trăise drama de a se prăbuşi fulgerător de pe culmile gloriei în prăpastia batjocurii.

Consecinţa publicării articolului n-a fost cea firească – adică începerea unei dezbateri pe marginea spinoasei chestiuni. Drama lui Ghomeshi n-a contat nicio clipă. El era vinovat apriori, din moment ce aşa decisese rechizitoriul PC. În schimb, Ian Buruma, editorul revistei, pentru că a publicat articolul, a fost destituit. Exact în stilul cărţii roşii a corectitudinii politice: instantaneu şi fără explicaţie. Probabil că Robert B. Silvers, legendarul întemeietor şi conducător al bilunarului new-yorkez, se va fi întors în mormânt, şocat de ceea ce se întâmplă în redacţia unde şi-a petrecut întreaga viaţă. Să fie limpede: chestiunea nu e de a-l apăra sau înfiera pe Ghomeshi. Am motive suficiente să cred că omul nu era uşă de biserică. Problema e că i s-a refuzat dreptul de a-şi face auzit punctul de vedere. Şi asta în ţara în care până şi un asasin odios precum Charles Manson – dar nu numai el – a fost intervievat în închisoare şi cuvintele lui au ajuns, prin televiziuni, în casele tuturor oamenilor.

Citeşte şi: „Leacuri băbești progresiste”

Fără să fiu specialist în domeniu, am identificat două metode prin care acţionează komisarii corectitudinii politice: denunţul agresiv, apodictic, de la înălţimea unui amvon de inspiraţie puritană, urmat de o blocadă de tip militar. Izolarea funcţionează ca o frânghie la gâtul celui condamnat din oficiu. Formula binecunoscută din filmele poliţiste, la arestarea unui suspect: „Ai dreptul să nu spui nimic, iar orice vei spune va putea fi folosit împotriva ta” e preluată în răfuielile PC tale-quale. Ba chiar mai mult de-atât: odată stigmatizat, eşti condamnat la tăcere, deoarece cuvintele, indiferent de conţinut, îţi agravează situaţia. Porozitatea societăţii, absenţa unor centre serioase de evaluare a impactului atacurilor orchestrate de PC, indiferentismul, dispariţia respectului pentru valoare şi a simţului onoarei în condiţiile lumii postmoderne explică victoriile eclatante ale procurorilor ideologici travestiţi în apărători ai „dreptei ordini” în „brava lume nouă” a distopiei actuale.

Citeşte şi: O „boală rușinoasă” a minții

Nimic din ce am scris în seria de articole publicate în ultimele săptămâni despre fenomenul PC nu m-a pregătit însă pentru exerciţiul de stalinism virulent la care ne face părtaşi chiar revista The New York Review of Books. Prin „stalinism virulent” înţeleg accesul iraţional, isteric, abject, de vomă resentimentară publicat ca reacţie la textul lui Ghomeshi. E vorba de cinci pagini de revistă ce conţin scrisori furibunde, clocotind de indignare şi ură, ale cititorilor. Marea majoritate provin din Canada, ţara în care şi-a desfăşurat activitatea Ghomeshi. Cunoscând metabolismul lent al revistei, viteza editării mi se pare uluitoare. Nu e vorba de o simplă însumare de scrisori, ci de un montaj gândit cu multă atenţie, astfel încât efectul să fie devastator. Spre comparaţie, articolul fostului jurnalist avea şase coloane, pe când cei care l-ar dori ras de pe faţa pământului au beneficiat de nu mai puţin de şaptesprezece! Ca lucrurile să fie limpezi, execuţia e anunţată chiar pe pagina întâi, cu litere de-o şchioapă, plasate, pentru a maximaliza vizibilitatea, deasupra titlului revistei: „Responses to «Reflections from a Hashtag».”

Citeşte şi: Teroarea post-tehnologică

Monomaniace şi monotone, denunţurile sunt un atac simultan la adresa lui Ghomeshi (un fel de Hitler lubric, care se hrănea cu cadavrele femeilor pe care le viola), a revistei ca atare şi a lui Ian Buruma, editorul destituit. N-am mai văzut un asemenea desant de ură şi dispreţ în nicio revistă americană de ţinută – şi asta în condiţiile în care, mai ales după 1989, am avut acces constant la cele mai cunoscute dintre ele. Pentru oricine a răsfoit presa românească din anii 1950, paginile în care erau denunţaţi „duşmanii de clasă”, „trădătorii”, „intelectualii cosmopoliţi” şi alte formule care deschideau drumul spre închisoare şi chiar spre plutonul de execuţie, va tresări uluit: „cititorii indignaţi” de azi, iarna lui 2018, sunt urmaşii în linie directă ai ideologilor asasini stalinişti ai anilor 1949-1954. Aceeaşi retorică agresivă, cu accente vituperante, acelaşi refuz de a accepta dreptul la apărare. Aceeaşi ură ca la mitingurile organizate de extrema stângă sau extrema dreaptă şi acelaşi dispreţ pentru argumentare şi probe.

Am să citez luarea de poziţie mai moderată, a unui cititor din New York, pentru a pune în evidenţă unghiurile de atac, dominat de cuvinte şi expresii precum „scârbă”, „oroare”, „traumă”, „nemernicie” şi multe altele, din aceeaşi serie de injurii şi încercări de eliminare – dacă s-ar putea – fizică a inamicului: „Ca vechi cititor, sunt dezgustat că aţi publicat un articol scris de Jian Ghomeshi. Textul pare să ilustreze percepţia d-lui Ghomeshi potrivit căreia ar fi fost «exilat» din societate. Deşi a fost achitat de mai multe acuzaţii, e limpede că el n-a reflectat deloc asupra psihologiei odioase a atitudinii lui faţă de femei. Publicând acest text jalnic, NYRB a devenit în mod tacit complicele bărbaţilor care maltratează femei, iar ulterior, în loc să folosească aceste experienţe pentru a se comporta cu mai multă atenţie, şi-au plâns de milă şi ne cere şi nouă să facem asta. Tipărind un astfel de articol, NYRB le transmite cititorilor săi de sex feminin sau cititoarelor care au fost victime ale atacurilor sexuale sau ale unor legături abuzive mesajul că există un interval temporal în care atacatorii lor sunt acceptaţi în societatea civilizată şi a elitei. (…). Absolut îngrozitor. Ar trebui să vă fie ruşine.”

Zecile de scrisori scrise pe un ton incomparabil mai agresiv împotriva unui autor care şi-a povestit experienţa fără să lase o clipă impresia că s-ar declara sută la sută nevinovat (deşi avea în buzunare achitarea de la tribunal) arată gradul de dezumanizare şi intoleranţă la care s-a ajuns în mediile educate din lumea aşa-zis „liberă”. Trăim un moment sumbru al libertăţii de expresie. Şi unul respingător, dovedit de laşitatea unei întregi generaţii de jurnalişti care acceptă să participe la astfel de campanii infame. Ei sunt complici, din prostie sau cinism, la un atac de anvergură împotriva justiţiei. Îmi imaginez că în Codul Penal canadian sunt prevăzute infracţiunile de care a fost învinuit Ghomeshi. Dacă judecătorii l-au găsit nevinovat, înseamnă că e nevinovat. Ţara care a inventat şaptesprezece noţiuni care exprimă persoana umană n-avea cum să închidă ochii tocmai în faţa unor delicte precum cele puse în seama lui Ghomeshi. Miza se află însă în altă parte: înlocuirea sistemului juridic statal cu diverse „coduri comportamentale” gândite de grupuri minoritare de presiune.

Neruşinarea jurnaliştilor de la The New York Review of Books nu se opreşte la publicarea celor şaptesprezece coloane de denunţuri. Redacţia a primit şi o scrisoare de protest privitoare la destituirea lui Ian Buruma, în care semnatarii, peste o sută de nume celebre, vedeau un atac periculos la „dezbaterea intelectuală deschisă” (iată doar câteva: Michael Ignatieff, Avishai Margalit, Joyce Carol Oates, David Rieff, Luc Sante, Adam Shatz, Andrew Solomon, George Soros, Colm Tóibín, Edmund White, James Wolcott, Mark Lilla, Helen Vendler, ba chiar şi „împăratul drepturilor omului”, Aryeh Neier). Răspunsul (ca să nu spun – contaminat de colaboratorii lui NYRB – flegma între ochi) echipei editoriale e stupefiant: „Înţelegem neliniştea colaboratorilor noştri. Rea Hederman, proprietarul revistei, a anunţat în mod public că plecarea lui Ian Buruma nu a fost un răspuns la furia provocată de publicarea articolului «Reflections from a Hashtag», şi noi credem cu tărie în angajamentul lui privind independenţa editorială. În ceea ce priveşte necesitatea dezbaterii intelectuale deschise şi abordarea liberă a ideilor în paginile noastre, nu putem fi decât de acord.”

E limpede: echipa editorială actuală a lui NYRB e doar excrescenţa autorilor mai mult sau mai puţin anonimi de epistole otrăvite. Ele au fost selectate pentru a acoperi enorma ticăloşie şi laşitate a proprietarului şi solidaritatea slinoasă a redactorilor cu el. Adepţi ai limbajului represiv, băgând pumnul în gura adversarilor, nu ştiu, nemernici şi făţarnici cum sunt, că următoarele victime vor fi chiar ei. Când se va întâmpla asta, nu va mai fi cine să-i apere: în demenţa lor „justiţiară”, îi vor fi exterminat pe toţi.

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News