Nimic despre Viorica Dăncilă
Pentru Viorica Dăncilă, ca şi pentru atâţia alţii, Partidul a fost şi este totul. Nimic nu s-ar fi putut întâmpla aşa cum s-a întâmplat în viaţa sa dacă fesenismul nu ar fi dominat, suveran, România: trecerea de la o modestă carieră provincială la cele mai înalte demnităţi ţine de logica integrării într-un sistem fondat pe clientelism, impostură şi complicitate.
Dacă naţional-ceauşismul ar fi durat şi după 1989, drumul Vioricăi Dăncilă nu ar fi fost diferit de cel de acum. Asemeni ceauşismului târziu, fesenismul a recompensat servilismul şi a sfidat orice logică a meritocraţiei.
Doamna Dăncilă este PSD. Ascensiunea sa este ascensiunea unei Românii cu care se confundă. De la gustul în materie vestimentară la indiferenţa pentru regulile gramaticale şi coerenţa exprimării publice, Viorica Dăncilă simbolizează un spirit recuperabil în conduita multora dintre compatrioţii noştri. Viorica Dăncilă este, la treizeci de ani de la 1989, imaginea continuităţii cu comunismul aflat în stadiu de metastază. Epoca Dăncilă succede epocii Dragnea.
Privită din acest unghi al malformaţiilor care definesc viaţa noastră publică, candidatura la alegerile prezidenţiale a doamnei Dăncilă nu are nimic grotesc sau ridicol. În România anului 2019, domnia-sa are toate calităţile cerute spre a dori să fie Preşedinte. În clipa în care orice referire la competenţa profesională este eliminată, candidatura sa este cât se poate de naturală.
Dincolo de Viorica Dăncilă se află sistemul în numele căreia actualul premier guvernează. Un sistem ce duce mai departe aroganţa ceauşistă în relaţia cu partenerii occidentali şi denunţă,agresiv, analizele semnalând degradarea ireversibilă a garanţiilor egalităţii în faţa legii. Un sistem ce practică parazitarea economică şi pregăteşte România pentru un colaps de proporţii dramatice. Un sistem ce corupe şi trafichează comunităţi locale şi poziţii publice, fidel unui patrimonialism obscen.
Viorica Dăncilă este imaginea acestei ordini pesediste. Iar a subestima potenţialul de toxicitate al regimului pe care îl patronează ar fi o eroare cu consecinţe teribile. Indiferent de identitatea celui care se află la cârma sa, PSD este un partid- stat, unul care posedă resursele de a-şi păstra dominaţia, prin amestecul de mită electorală şi de mobilizare partizană. Votul din 26 mai 2019 nu trebuie să producă un sentiment al euforiei. Grotesc, demagogic, inert, PSD nu este mai puţin redutabil. PSD trăieşte în simbioză cu o Românie profundă: valorile sale sunt valorile ei, urile sale sunt urile ei. Schimbarea înseamnă nu doar înfrângerea electorală, ci şi modificarea temeliilor pe care se aşază statul însuşi. Misiunea Opoziţiei nu este aceea de a întreţine rivalităţi ridicole, ci aceea de a gândi un program de refondare, autentic şi profund.
PSD este şi rămâne inamicul mortal al emancipării de sub tutela subdezvoltării endemice. Feţele se pot schimba, dar nucleul este intact, peste decenii. Lupta cu PSD este lupta cu supravieţuirea ceauşismului, la trei decenii de la anul 1989. Miza bătăliei care de abia acum începe este ieşirea din capcana marasmului moral şi politic în care suntem captivi, ca naţiune.
Articol publicat și pe MarginaliaEtc.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
