Paradisul pentru o sectă


Istoria comunismului, dar și a fascismului în secolul XX este una a fanaticilor care concep o lume perfectă, purificată de ceea ce ei percep drept agenți patogeni, viruși, vermină, surse ale decadenței… Pe scurt, paradisul pentru o sectă.

 

Cum au fost posibile funcționarea și supraviețuirea regimurilor comuniste vreme de atâtea decenii?

În mod evident, nu puteau supraviețui numai prin intermediul represiunii. Nu puteau să dăinuiască prin exterminare continuă; s-ar fi ajuns la extincția societății respective. Aparatele represive, cele ale integrării și cooptării, ale antrenării conformiste și ale complicității explică în mare măsură acest lucru. În această privință, remarc similitudinile cu fascismul.

Ce distinge însă categoric totalitarismul de stânga de cel de dreapta este fenomenologia apostaziei. Adepții fanatici (true believers) comuniști s-au trezit treptat din somnul dogmatic. Ei au căutat mai întâi umanizarea sistemului, iar apoi i-au provocat prăbușirea. Radicalismul este ceva care apelează la straturile infraraționale, emoționale ale spiritului. Atunci când cel care „a căzut la partid” (Belu Zilber) se trezește, urmează de obicei colapsul axiologic al individului, odată cu destrămarea farmecului pervers al ideologiei.

Desigur, este inevitabilă și întrebarea: în ce a constat forța de seducție a comunismului? Comunismul promitea salvarea în această lume. El a fost înainte de toate definit de o concepție escatologică asupra existenței. Dacă acceptăm teza lui Raymond Aron, conform căreia marxismul este o erezie creștină, atunci ajungem la concluzia că în comunism ne confruntăm cu sacralizarea politicului.

O astfel de religie politică promite solidaritatea, o comunitate sectară. Înainte de toate, cum arăta un mare poet polonez, Aleksander Wat, în convorbirile cu Czesław Miłosz din Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european, era vorba de promisiunea fraternității. Wat spune: „Ceea ce ne-a atras înainte de toate a fost la fraternité”. Ea a avut o forță magnetică pentru intelectualii alienați, rupți de propriul mediu de origine socială și/sau etnică.

Nu trebuie uitat că sectarismul produce colectivități extrem de puternice, cu adeziuni durabile, cu pasiuni și devoțiuni singulare. Secta propune o unitate cosmică, transcenderea alienării și construcția unui spațiu în care să dispară politicul tradițional. În consecință, afirm că leninismul a însemnat deopotrivă ipostazierea și abolirea politicului. Un politic care a devenit în aceste condiții trucat, desfigurat și falsificat.

Recitind în The New York Review of Books un articol al regretatului Tony Judt despre Amos Elon, poet dispărut și el dintre noi în 2009, am găsit următoarele două versuri de John Keats (The Fall of Hyperion): „Fanatics have their dreams, wherewith they weave/A paradise for a sect”.

Întocmai astfel arată istoria comunismului, dar și a fascismului în secolul XX. Este una a fanaticilor care concep o lume perfectă, purificată de ceea ce ei percep drept agenți patogeni, viruși, vermină, surse ale decadenței… Pe scurt, paradisul pentru o sectă.

Comunismul a fost o mitocrație, o logocrație și o hierocrație. Comunismul a anulat sacrul prin sacralizarea politicului, a negat religiozitatea tradițională, înlocuind-o printr-o nouă hierofanie, prin religia seculară a revoluției apocaliptice hic et nunc. El a reprezentat o formă de fundamentalism politic, ideologie politică ce pretinde să construiască în această lume ceea ce aparține unui alt tărâm (cel al transcendenței). A fost un mesianism, o escatologie seculară, o doctrină chiliastică. Dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi durat șaptezeci de ani și nu ar fi avut în continuare întrupările pe care le-a avut în America Latină, în Filipine, Malaiezia, Nepal, etc. Este acolo ceva ce ține de ordinea unui fals sacru, însă la fel de magnetic precum unul revelat, cel puțin pentru cei care-l adoptă și se identifică cu el. În cazul comunismului ca mișcare politică, el promite saltul din această lume prin revoluția globală proletară sau, pentru a relua formula clasică, din imperiul necesității în imperiul libertății, care devine practic paradisul terestru.

Mitul comunist și-a găsit capacitatea de rezistență în argumentul științificității. În marxism există o singură doctrină politică și aceea se numește socialismul științific. Acesta implică ideea de cunoaștere a legilor umane și ale istoriei. Profetismul marxist a generat convingerea frenetică, aproape mistică, a celor care îmbrățișau viziunea apocaliptică și apodictică a unei algebre a revoluției. Ani de zile mai târziu, Daniel Cohn-Bendit va spune în cartea sa de convorbiri cu Adam Michnik: Nous l’avons tant aimée, la révolution!

 

Articol publicat şi pe România Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.