„Leacuri băbești progresiste”

Ceea ce n-a reușit comunismul în varianta lui bolșevică a reușit corectitudinea politică. Ea este o formă mascată, născută din terorismul ideologic al secolului al XIX-lea, combinată cu elemente de puritanism radical, a comunismului pur și dur adaptat condițiilor postmodernității.

Este libertatea contagioasă? Primul răspuns care-mi vine în minte pare mai degrabă pozitiv. El se leagă de imaginea sutelor de mii de oameni ieșiți în stradă acum treizeci de ani pentru a sfărâma lanțurile dictaturii. Mă refer la românii din decembrie 1989, de la Timișoara și București, la cei care, în iarna și primăvara lui 1990, au dat naștere fenomenului „Piața Universității”. Dar și la conștiințele care s-au ridicat, în ultimul an, împotriva unui regim care, de frica închisorii, a ajuns să înconjoare întreaga țară cu un gard de sârmă ghimpată. Spaima lor ne-a izolat și ne-a transformat într-o leprozerie morală la vederea căreia Occidentul se scutură ca de un coșmar. Că sigla sub care se desfășoară mișcările de stradă din România, #Rezist, e total neinspirată, nici nu mai contează.

Sunt sigur că doar o mână de oameni dintre cei prezenți în Piața Victoriei sau pe străzile marilor orașe ale țării știu la ce se referă popularul hashtag. El a apărut în luna noiembrie 2016, în mediile stângiste americane, în semn de protest față de alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite. A fost preluat fulgerător de așa-numitele social-media după ce „The New York Times” a prezis, spre stupoarea celor instalați în iluzia unei Americi corect-politice, dar aproape ruinată economic și din ce mai puțin respectată în lume, victoria lui Trump. Cum se întâmplă de obicei, și semnalul disprețului față de America a fost dat în interiorul țării, nu în exterior.

A-l așeza pe Dragnea în aceeași categorie cu Trump e, din acest motiv, ridicol: Trump visează (în huiduielile adepților fărâmițării identitare) la o „Americă Mare”, pe când Dragnea s-ar simți minunat într-o „Românie Mică”, în aplauzele unui Teleorman cu capitala în Kiseleff. Formula #Rezist e, așadar, total inadecvată realităților României. Ea reprezintă doar imaginea în oglindă a afirmațiilor inamicilor acesteia, potrivit cărora ieșirile în stradă sunt plătite de Soros. Prin urmare, nici Trump, nici Soros. Cred că în piețele din România se găsește suficientă creativitate pentru a găsi o formulă potrivită pentru nemulțumirea noastră, nu pentru fantasmele altora.

Pe de altă parte, am observat cu amărăciune că pentru mulți dintre compatrioții mei libertatea nu se află între valorile de căpetenie. Îmbogățirea prin fraudă, furtișagul sistematic, ura față de cei inteligenți, disprețul la adresa valorilor civice, promovarea imposturii, a clientelismului și generalizarea relațiilor mafiote, de clan, sunt plasate la înălțimi incomparabil mai mari decât cuvântul abstract libertate. Mi-am pierdut ultimul ciot de iluzie când, în urmă cu câțiva ani, într-o discuție aprinsă și stupidă într-un compartiment de tren, un om recent a afirmat cu un fel de mândrie animalică: „Libertatea nu-mi umple mațul!” A fost ultima oară când am mai deschis gura în timpul vreunei călătorii pe căile ferate.

Că nu avem un exercițiu al libertății, e limpede. De la cine să-l fi învățat? Partea estică a Europei a fost întotdeauna un poligon al politicilor represive, al îngenunchierilor și al disprețului față de individualitatea umană. Turma obtuză a prevalat mereu în raport cu mințile raționale, pădurile nebune au cotropit dumbrăvile minunate ale independenței de gândire. Mai cumplit este că ultimele decenii amenință, și în Vest, să distrugă moștenirea gândirii construite timp de o jumătate de mileniu. Ceea ce n-a reușit comunismul în varianta lui bolșevică a reușit corectitudinea politică. Ea este o formă mascată, născută din terorismul ideologic al secolului al XIX-lea, combinată cu elemente de puritanism radical, a comunismului pur și dur adaptat condițiilor postmodernității. M-am numărat printre cei care, alături de Horia-Roman Patapievici, am atras atenția în România asupra primejdiei ascunse de această sintagmă în aparență prietenoasă. Într-adevăr, cine n-ar dori ca lumea să fie guvernată corect? În fapt, dincolo de cuvintele generoase, esența ei se reduce la parvenirea pe bază de apartenență de haită și la rictusul resentimentului.

Printr-o acțiune concertată a ideologilor, jurnaliștilor și a mediilor academice, vocile rațiunii au fost anihilate și realitatea a fost redesenată după chipul fanaticilor scrântiți întru fals egalitarism. Din universitățile americane și englezești, molima s-a întins fulgerător peste întreaga Emisferă Vestică. A găsit imediat adepți între intelectualii stângiști obsedați să anuleze competiția reală. Fericiți că scapă astfel etichetării — pentru o perioadă infamantă — de comuniști, și-au drapat biografiile și bibliografiile cu însemnele (era să zic hashtag-ul!) corectitudinii politice.

De câteva luni, unitatea de monolit a acestei ideologii — în fond — reacționare a început să se fisureze. Prestigioasa revistă online Tablet Magazine a publicat un studiu revelator pentru perceperea de către americani a ciumei ideologice născută din mințile înfierbântate a diverși „reformatori” cu agende radicale. Articolul din Tablet pornește de la o întrebare tulburătoare: „Cum a reușit o minoritate elitistă și represivă, prin corectitudinea politică, să controleze la modul polițienesc cuvântul și cultura, să tiranizeze majoritatea democratică americană?” Într-adevăr, chestiunea e șocantă. A reprima, a controla prin metode polițienești și a tiraniza sunt diagnostice precise, de care corecții politici s-au ferit însă ca de foc. Ei vând (cu succes, până acum) poncifele egalitarismului găunos și promit fericirea universală plătită cu banii altora.

Pornind de la studiul invocat, autorul articolului afirmă, folosind documente și cercetări sociologice: „Majoritatea covârșitoare a americanilor se opun corectitudinii politice. […] Ea nu e sprijinită de niciuna dintre categoriile demografice despre care s-a presupus că i-ar fi favorabile sau de cele care s-ar găsi în interiorul graniței sale protectoare. Trei din patru oameni negri, doi din trei posesori de diplome post-universitare și 78 la sută dintre cei sub douăzeci și patru de ani văd în corectitudinea politică o problemă. Cei 79 la sută dintre albi care i se opun sunt depășiți de asiatici (82 la sută) și de americano-indieni (88 la sută).” E important să vedem care sunt cauzele respingerii atât de categorice. Ea s-ar afla, potrivit lui Wesley Yang, autorul textului din care am citat, într-o caracteristică a americanilor. Educați într-un mediu permisiv, „obișnuiți cu libertatea conștiinței și a cuvântului, ei resping în mod instinctiv încercările de a le limita.”

Într-adevăr, chiar despre asta e vorba: despre efortul de a pune sub obroc două dintre marile comori ale lumii civilizate. Hrăniți la ugerul rânced al leninismului și stalinismului, activiștii corectitudinii politice au subestimat capacitatea de reacție a celor care detestă mijloacele de mână forte ale sistemelor totalitare. Concepția lor e alcătuită dintr-un „set de leacuri băbești progresiste, lipsite de principii și incoerente din punct de vedere al logicii.” Lovitura de grație e dată însă de altă informație: studiul arată că opozanții noului flagel ideologic nu sunt nici pe departe adepții lui Donald Trump. Ei sunt oameni raționali, cărora le repugnă procedeele de „amplificare frauduloasă prin care s-au transformat într-un simulacru stupid ce pretinde a fi o forță socială reală.”

De fapt, totul se reduce la perversiunea prin care o elită de „activiști progresiști” i-a luat prizonieri, cu ajutorul unei „retorici toxice”, pe „marginalizați”. Prin minciună, au reușit să amplifice impactul social al unei metode care vizează exclusiv ascensiunea lor socială și dorința de a domina cu orice preț. Nici pomeneală, așadar, ca marginalizații, săracii, defavorizații să fie beneficiarii noului terorism ideologic. Singurii profitori sunt cei din categoria „activiștilor progresiști, de regulă bine plătiți [venitul lor depășește 100 000 de dolari pe an, n.m., M.M.], educați – și albi.” Despre ce vorbim, atunci? Ce se ascunde în spatele discursurilor despre egalitate, fraternitate și distrugerea capitalului? Simplu: lupta pentru putere. Analizele și descoperirile recente dezvăluie mașinațiunile acestei „narațiuni frauduloase” căreia i-au căzut victime mulți naivi bine-intenționați: „Ele arată în ce măsură voința unei majorități covârșitoare poate fi subordonată unor facțiuni elitiste, total nereprezentative, obsedate de putere, care ocupă din ce în ce mai multe puncte strategice în birocrațiile din media, educație, zonele non-profit, judiciare, guvernamentale și corporatiste.”

Cercul de fier al cerberilor înarmați cu dogmele falsului egalitarism înăbușe în fașă orice încercare de a le discuta opțiunile extremiste. E imposibil să afirmi că, de pildă, dogmele corectitudinii politice sunt incompatibile cu democrația – ceea ce pentru mine e o evidență. Susținând așa ceva, te expui automat urii grupurilor exersate în tehnicile de anihilare și compromitere a celor care refuză înregimentarea în numele excluderii și selecția pe criterii aberante. Îmi asum acest risc, deoarece știu că dreptatea și adevărul se află de partea mea: a fi „corect politic” înseamnă a nega democrația.

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News