O „boală rușinoasă” a minții
Dacă la un capăt, cel al grupurilor de presiune care-o folosesc pentru parvenire și pentru eliminarea adversarilor, corectitudinea politică este o escrocherie enormă, la celălalt, al efectului social, este o maladie.
Cititorii care au parcurs articolul meu de săptămâna trecută s-au putut convinge, în consonanță cu argumentele și concluziile unui site cultural american, Tablet Magazine, că „opozanții corectitudinii politice nu sunt o adunătură jalnică de bărbați furioși, bătrâni și albi. Ei sunt oameni de toate vârstele și culorile, care-și apără libertățile”.
Întrebarea e de ce lumea începe să reacționeze abia acum, când ideologii acestei filozofii distructive au ocupat poziții-cheie în mediile academice, în administrația publică și în politică? Simplu: pentru că Răul face ravagii pe care nu le mai poate ignora nimeni. Renunțarea la criteriul valorii în favoarea unor „pomeni” (promovări, angajări, premieri etc.) pe criterii de sex, rasă, apartenență socială ori altele asemănătoare a provocat dezastre irecuperabile. Ele amenință să ruineze însăși inima societăților occidentale, transformându-le din entități tari în forme de organizare debile, pe care le poate dărâma orice adiere de vânt. Dacă la un capăt, cel al grupurilor de presiune care-o folosesc pentru parvenire și pentru eliminarea adversarilor, corectitudinea politică este o escrocherie enormă, la celălalt, al efectului social, este o maladie.
Am să dau un singur exemplu. El mi-a confirmat pe deplin intuițiile, dar m-a și îngrozit. Nefiind un specialist în ideologii și în tehnicile lor de propagare, rămăsesem cu impresia că efectele corectitudinii politice sunt resimțite îndeosebi în mediile academice și culturale. Cumplită eroare. Viermele fraudei și nebunia relativizării criteriilor a pus deja la pământ întregi sectoare ale vieții sociale și economice. Și, ceea ce este letal, chiar ale zonelor militare. Să revin la exemplul promis. Vara aceasta, am stat de vorbă îndelung cu un tânăr american. Nu împlinise 30 de ani, dar aparținea categoriei „veteranilor” armatei. Se înrolase la 18 ani, fusese în prima linie a operațiunilor militare din Irak, Siria și Afganistan. Petrecuse câtva timp și în Europa, unde revenise pentru a face studii la o facultate din Germania. După zece ani, decisese să se retragă. Nu intrase în el, cum s-ar putea presupune, spaima de confruntarea cu inamicul. Operațiunile militare, perfect pregătite din punct de vedere tactic și logistic, îi dădeau o încredere absolută în reușita acțiunilor la care participa. Cei care l-au determinat să plece din armată au fost colegii lui. Mai precis, generațiile de absolvenți din ultimii câțiva ani ai unor institute și academii militare faimoase, cunoscute întregii lumi — măcar din filme. Problema n-o reprezentau, așadar, teroriștii, insurgenții, formațiunile paramilitare, triburile rebele, populația dușmănoasă, ci înșiși tovarășii alături de care trebuia să pornească la luptă. Generațiile recente de militari ieșiseră cu totul nepregătite pentru misiunile periculoase în care erau trimiși. Nedisciplinați, fără o bază fizică și teoretică serioasă, nou-sosiții pe teatrele de operațiuni erau victime sigure ale atacurilor cărora, pur și simplu, nu știau să le facă față. „Cum îți explici asta?”, l-am întrebat, având încă pe retină imagini din filme precum An Officer and a Gentleman sau G.I. Jane, unde intensitatea antrenamentelor depășea orice închipuire. „Tânărul veteran” m-a privit atent. „Nu știu dacă o să înțelegeți. E vorba de ceva probabil necunoscut dumneavoastră, political correctness. Vechii instructori au fost înlocuiți cu indivizi incompetenți, promovați pe criterii care nu au de-a face nici cu armata, nici cu normalitatea. Oameni care n-au văzut niciun câmp de bătălie, birocrați fricoși, parveniți nepricepuți, obișnuiți să nu supere pe nimeni. Perioada de antrenamente draconice, extrem de dură, pe care am parcurs-o eu, seamănă acum mai mult cu niște tabere de relaxare ale unor tineri aflați în vacanță.”
Să ne mai mirăm că astăzi Statele Unite câștigă toate confruntările militare la Hollywood, dar se cam face de râs prin Siria, Irak și alte locuri fierbinți ale planetei? Demobilizarea în masă, renunțarea la regulile dure, dar necesare, „protecționismul” excesiv ne arată o civilizație aflată tot mai departe de realitățile cumplite ale lumii. Nu trebuie să ne mai mire aroganța, obrăznicia, nerușinarea și cruzimea liderilor din zonele dominate de fundamentalism religios și ură împotriva civilizației occidentale. Ei au învățat foarte repede că între pretențiile Emisferei Vestice de a domina globul prin mijloace civilizaționale și capacitatea ei efectivă de a-și pune în practică politicile e o distanță astronomică.
Trăim de prea multă vreme un scenariu coșmaresc, cu mereu același final, în care țările occidentale, în frunte cu Statele Unite, încearcă să rezolve problemele Orientului: o deplorabilă împotmolire în propriile strategii și teorii. Astfel a fost posibilă revenirea din morți a entității militar-industriale pe care Luca Pițu o numea „Marele Vecinuț.” Neputința savant organizată a birocrațiilor occidentale amintește de bancul sinistru cu văduva română care a atins desăvârșirea în organizarea de parastasuri. În timp record, impunerea de cote în mediile academice și suprimarea dreptului la liberă exprimare a dat roade. Ambalajele atrăgătoare, sclipiciurile și regiile care iau ochii ascund realități ajunse la faza putreziciunii. Probabil că microbul era mai vechi și extrem de agresiv.
Corectitudinea politică e doar brânciul pe care-l aștepta lumea occidentală pentru se prăbuși (nici măcar cu zgomot, ci cu o rușinată discreție) în prăpastie. În articolul pe care l-am citat, Wesley Yang pune câteva accente importante referitoare la această religie a învrăjbirii și urii față de valoare. Deși a aplicat lovituri potențial mortale în inima occidentalismului (termenul trebuie înțeles în opoziție cu orientalismul teoreticianului-manipulator Edward Said, îmbrățișat cu entuziasm și de universitarii stângiști de la noi), corectitudinea politică începe să fie percepută drept ceea ce este: o încercare de a anihila câteva secole de democrație occidentală născută din tradiția Luminilor și a liberalismului. „Oponenții corectitudinii politice, scrie Yang, sunt un portret al coaliției-curcubeu a înseși Americii. ș…ț Această Americă diversă se află desigur în relații antagonice atât cu gloata de la Fox News, cât și cu adepții lui Trump. Dar ei nu simt mai multă iubire nici față de așa-zișii lor salvatori din rândurile corectitudinii politice, care-și impune dominația prin spaime inspirate de amenințările judiciare și linșare prin intermediul social media.” Articolul conține mai multe observații extrem de pertinente: studiul sociologic pe baza căruia a fost scris „confirmă intuițiile celor care au văzut de multă vreme în corectitudinea politică ceea ce a devenit. Studiul arată că, practic, niciunul dintre cei care nu profită în mod direct din exercitarea acestei puteri (sub formă de sinecure, promovări profesionale sau distrugerea rivalilor din interiorul instituțiilor liberale) n-o sprijină.”
Vorbim, așadar, de un cerc închis, extrem de virulent și vocal, cu o nemaiîntâlnită capacitate de a pătrunde în inima societăților occidentale. Drept dovadă, „singurul grup a cărui majoritate nu vede în corectitudinea politică o problemă sunt «activiștii progresiști», o categorie care cuprinde 8 la sută din țară. Iar dintre ei, doar 30 la sută consideră corectitudinea politică drept o problemă.” Din observarea atentă a realității rezultă o definiție a corectitudinii politice ce contrazice radical autodefinirile mieroase, mustind de cinism și demagogie. În realitate, ea poate fi descrisă drept „ideologia unei clase de funcționari mărunți și de vânători de funcții în cadrul statului-terapeut. Dogmele lor trimit în mod inexorabil în direcția a ceea ce Henry Louis Gates Jr. numea încă în 1991, «un regim atât de puternic represiv» încât e «incompatibil cu democrația».” Una dintre principalele ei victime este justiția, intimidată de retorica postmodernistă care a pus sub semnul întrebării concepte tradiționale ale statului de drept occidental precum adevăr, rațiune și lege, lăsându-le fără conținut: „Ideologia lor metastazează un set complex și nejustificat de critici la adresa puterii, transformându-l într-un program activ parapolitic al cărei obiectiv e de a transforma lumea, după expresia lui Gates, într-o «utopie generalizată»”.
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News